Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.