'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.

Şi ne era somn.

Photo source unknown

Oare cât timp ai putea să te uiţi în gol? întrebă el.
Adică unde e golul? Cât de gol trebuie să fie ceva ca să-l poţi numi gol? Ce se află în interiorul golului? De ce e golul atât de gol?
Cât timp, altă discuţie. Timp frumos sau timp urât? Şi dacă ai rămas fără timp? Mi s-a stricat clepsidra, şi acum nisipul nu mai curge decât în sus.
Păi, nu ştiu, na. Încercăm?
Cel care pierde face clătite. Zece. Cinci mie, cinci ţie. Patru cu dulceaţă de fructe de pădure, patru cu nuci caramelizate, una cu nimic şi una fără nimic.
De acord. Eu o vreau pe aia cu nimic.
Şi eu pe aia fără nimic.
S-a făcut.
Gol? Unde e golul? Acolo unde te uiţi tu în mod sigur nu e gol, e tipa de vizavi, şi nici măcar nu e goală.
Da' nici tu nu te uiţi în gol, văd clar că te holbezi la mine.
Păi da, eşti cât se poate de gol. Pe dinăuntru, vezi doamne.
Hai, bă, nu la asta mă refeream când am zis să ne uităm în gol.
Exact.

Ta dam.

Promit solemn că ăsta este şi va fi primul şi ultimul post pe teme mai mult sau mai puţin politice din istoria Mirificului Meu Blog. Şi singurul la care nu pun poză, de altfel.
Aşadar, să lămurim o chestie: eu şi politica suntem complet paralele, în sensul că nu ne întâlnim niciodată. La televizor nu mă uit decât la filme, la radio nici atât fiindcă e o maşinărie mică şi neagră şi cu toate butoanele smulse, deci complet neinteresantă. Ziare nu cumpăr decât o dată pe săptămână, şi nici pe Internet nu pierd suficientă vreme încât să nu pot evita mai mult sau mai puţin elegant orice ar avea legătură cu asta. Majoră sunt de prea puţin timp ca să mă pot considera drept cetăţean cu drept şi obligaţie de a vota. Şi, în plus, oricât de superficial şi anticetăţenesc ar părea, nu mă doare nici măcar în vârful degetelor de la picioare de ceva care îmi pare o improvizaţie învăţată pe de rost, şi care oricum iese penibil. Arunc frumos la coş (şi de obicei nimeresc pe lângă) toţi fluturaşii din cutia mea poştală, şi nu mă duc atunci când Iris cântă în faţa Primăriei pentru simplul motiv că nu-mi plac, pur și simplu. Din când în când, observ afişe şi autocolante lipite prin oraş, asta dacă sunt suficient de imbecile încât să-mi atragă atenţia. Mda, mă refer exact la alea cu Eu cred/Şi eu cred/Eu ştiu. În paranteză fie spus, era doar o chestiune de timp până să apară sticker-ele scoase la imprimantă pe care scria Eu nu. Care e şi răspunsul meu. Eu nu. Eu nu cred, eu nu ştiu, eu nu mă bag. Descurcaţi-vă singuri, fiindcă eu am lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să salvez lumea de monstruleţii cu păr verde sau de alte asemenea pericole iminente.
Şi, în sfârşit, am ajuns la motivul acestei lungi şi complet inutile introduceri, şi anume Partidul Creierul cu Plete, care nu vă promite nimic nou, nu aşteaptă nimic de la voi, şi e singura şansă a omenirii de a se salva de la sfârşitul tragic care o aşteaptă. (Nu vă bazaţi pe mine, fiindcă s-ar putea să mai existe şi alte ameninţări în afară de monstruleţii mai sus amintiţi). Aşa că vă somez pe voi, una bucată persoană care mă citeşte cu consecvenţă începând de alaltăieri, şi 1,5 cititori care mă susţin încă de acum două săptămâni, să mergeţi şi să vă înscrieţi în Partid, că altfel se supără Valeriul.

'The little ones.'

Photo by Bohemianpoets

Ador sentimentul de victorie care te încearcă atunci când ai reuşit, cu chiu, cu vai, să-ţi croieşti drum prin vârfurile şosetelor şi să-ţi eliberezi degetele mari, care stau acum şi se holbează la tine de sub marginea păturii. E ca şi cum ţi-ar zice: Hai şi tu, ce naiba mai aştepţi? Rupe-ţi hainele de pe tine şi ieşi în stradă, aleargă prin bălţi după cizmuliţele de cauciuc în culori fosforescente ale copiilor, care or să se vâre ţipând în cracii blugilor mamelor de jurisdicţia cărora aparţin, şi e şi normal, doar nu tot timpul vezi pe cineva cu păsărica sau cocoşelul fără botniţă pe stradă. Ei nu se gândesc că or să răcească? le întreabă ei grijulii pe mame, care le dirijează ochelarii de cal spre stolul de păpuşi Barbie bărboase şi în mărime naturală de peste drum, care cel puţin au bunul simţ să nu-şi dea curs pornirilor bulimice în public.
Întotdeauna m-am întrebat de ce în română respectivele particularităţi feminine aşezate la intersecţia superioară a picioarelor fac parte din clasa Păsărilor, iar în engleză şi franceză sunt Mamifere, respectiv pisici. Adică, or fi ale lor mai sus pe scara evoluţiei, sau ce? Pe de altă parte, mâţele, blânde sau nu, zgârie toate, dar cu înaripatele mai ai o şansă să zbori. Şi, făcând o aplicaţie la propriile mele preferinţe în materie de faună, şi referindu-mă strict la sensul zoologic al acesteia, aş putea să interpretez dispreţul meu nedisimulat faţă de ambele specii, respectiv clasă, într-un sens care să aibă legătură cu subiectul de faţă. Adică, pentru cei care trăiesc sub o piatră şi nu sunt familiarizaţi cu ce-mi place şi ce nu, de când mă ştiu am urât pisicile, care îmi provoacă dezgust, şi păsările, faţă de care simt un fel de repulsie combinată cu frică. O fi având vreo legătură cu faptul că aproximativ aceleaşi sentimente le am şi faţă de reprezentantele în stare pură a sexului muieresc la specia Homo sapiens Jr.? Sau e pur şi simplu coincidenţă?
Mă rog, drept consolare, cel puţin şi la noi, şi la ei, corespondentul masculin face parte din ordinul Galinaceelor, cu predilecţie din specia cocoş. Şi să mai pretindă cineva că nu-s toţi la fel. Ha ha.

Cântec de leagăn.

Photo by Incredi

Din nou, am făcut o descoperire colosală şi de interes vital pentru omenire şi nu numai. Nici nu ştiu ce s-ar face planeta asta fără mine, probabil s-ar duce dracului cu vreo cinci secunde mai devreme decât cu mine, asta fiindcă eu am prioritate. Revenind, am ajuns la concluzia că cel mai puternic somnifer încă necunoscut omului e eternul meu nemesis, fizica. De fiecare dată când deschid caietul ăla verde şi cu o tanti ce se plimbă prin Paris, în scopuri pur experimentale desigur, pic mai ceva ca feţii frumoşi păzind merele de aur. Că mă aflu în bancă, în pat sau pur şi simplu în pom, că e miezul zilei, al nopţii sau al momentului aflat exact între miezul zilei şi cel al nopţii. Iar eu, ca o Mamă Tereza aspirantă ce mă aflu, desigur că mi-aş dori să vindec toţi insomniacii din lume, de aceea contez pe sprijinul nemijlocit al oricui în popularizarea acestei descoperiri (florile şi Premiile Nobel la sfârşit).
Dar militez pentru interzicerea fizicii la şcoală, în afară de cazul în care se vor amenaja locuri speciale pentru practicarea ei, dotate cu saltele moi, păturici pufoase şi ursuleţi de pluş. Iar dacă nu ni se vor oferi aceste instrumente, sau aparaturi, indispensabile şi absolut suficiente studiului fizicii, spre imensul nostru regret, portarul va fi obligat să deschidă larg porţile şcolii oricui poate aduce dovezi cum că fizică scrie în orarul său. Şi cu asta am rezolva şi supărătoarea nedreptate care ni se face nouă, celor de la real, faţă de cei de la filo, care nici măcar bac din mate nu dau, ca să nu mai vorbim că respectiva materie lipseşte cu desăvârşire din orarele lor.
Şi, în această ordine de idei, fizica aproape că ar putea deveni materia mea preferată, cu condiţia să o studiez în exclusivitate la şcoală, chiar şi în timpul altor ore, la o adică. Ba chiar m-aş putea duce la olimpiadă.

'It don't mean a thing (if it ain't got that swing).'

Photo by André Madeira Cortes

De obicei, asculta muzică la căşti în timp ce se ducea undeva sau se-ntorcea de acolo. Îşi punea player-ul pe shuffle şi-şi vedea de drum. Cel mai tare îl enervau camioanele care treceau cu zgomot pe lângă el, împiedicându-l să audă altceva decât linia bass-ului. După ce investi într-o pereche de căşti care-i acopereau jumătate de cap şi-l izolau complet de exterior, şi astea încetară să-l mai aducă în lumea reală. Hoinărea prin oraş ore în şir, trăind tot felul de bucurii, frustrări, depresii, şi mai ales ritmuri. Ritmul era totul. De la blues la punk, trecând prin rock 'n' roll şi tango, ritmul era cel care-i dicta bătăile inimii.
Încetul cu încetul, îşi adaptă ritmul paşilor după cel al muzicii. Făcea paşi mari şi săltaţi când în urechi îi susura Angela McCluskey, paşi deşi şi apăsaţi când Johnny Rotten îşi răcnea refuzul de a lua de bună o lume prost construită. Fiecare piesă îşi avea ritmul ei special, care îi pulsa în vene, transmis prin firele lungi şi negre direct în creier, ca o perfuzie.
Oamenii începuseră să-l considere un ciudat singuratic, dacă nu de-a dreptul nebun, dar îl lăsau în pace, fiindcă nu deranja pe nimeni. E drept că odată a fost nevoit să o calce pe o doamnă pe picior, fiindcă şi-l aşezase exact acolo unde ritmul îi dicta să şi-l pună pe al lui. Şi, când ajungea la un semafor, trebuia să-şi oprească muzica, fiindcă nu mai era în stare să stea pe loc. Dar de obicei circula pe străduţe înguste şi singuratice, fără semafoare. Şi ritmurile continuau să-i conducă paşii, nici nu conta încotro, atâta timp cât muzica nu se oprea.
Mic-mare-mic-mic-mare-mic-mic. Mare-mic-mic-mare-mic-mare-mic.
Într-o seară, întorcându-se de la cinema, o asculta pe Ella Fitzgerald, şi făcea paşi mari şi egal depărtaţi, cu lungimea de aproximativ 0,85 metri. Văzu maşina care se năpustea spre el încă de când pusese piciorul pe asfalt, dar nu avea ce face. Trebuia să-şi urmeze inima încotro i-o duceau paşii. Avea de ales între a face un pas greşit şi a se încrede în ritm.
Ella n-avea nici o vină, şi el nici atât. La o adică, ritmul era tot ce conta.

'When I was a little spy.'

Photo by P-easy

Minte-mă cât vrei. Indiferent ce ai avea de spus, nu vreau să ştiu. E chestie de orgoliu, you wouldn't understand. Orgoliu care se face auzit din ce în ce mai des, şi nu în vreun mod care să mă facă să mă simt mai bine.
Pe de altă parte, de mult aştept momentul în care o să fiu capabilă să cred în cineva. Cineva care să nu fie verde şi vag articulat, cineva care să nu aştepte la infinit momentul în care o să binevoiesc şi eu să-mi fac apariţia, ci care să mă facă să-l aştept eu cu nerăbdare. Pe moment - ce moment, naiba ştie. Poate nici măcar el (sau ea, sau ce o fi; o naibă-două naibi).
Daaaar, şi vă prezentăm din nou una dintre specialităţile casei, şi anume lamentaţii răscoapte la foc mocnit, frustrări înăbuşite cu garnitură de nerăbdări prăjite. Ah, şi discuţii prelungite la infinit doar pentru că iubesc sunetul vocii mele când sunt răguşită. Şi da, sunt un om idiot, care adoră să-şi terorizeze prietenii, doar pentru a avea pretexte pentru a se simţi singur şi neînţeles când simt şi ei nevoia să-şi ia o vacanţă. De asta în primul rând am nevoie de cel puţin un om-doi la fel de experimentaţi într-ale javrismului (treabă serioasă aici, vorbim de isme şi schisme). Pe scurt, vreau să pot vorbi sincer cu câte cineva fără să se simtă imediat rănit sau ofensat. Cineva care să nu ia în serios tâmpeniile pe care le emit la foc automat, să nu se simtă nici flatat şi nici dezamăgit, fiindcă oricum termenul lor de valabilitate nu depăşeşte câteva ore, şi asta doar în cazuri extreme. Cineva care să îmi spună tot felul de aiureli, la care eu să îi răspund cu nişte chestii şi mai aiurite, după care să râdem amândoi. Preferabil şi înainte, şi în timpul.
Clar, asta e partea cea mai proastă la toţi oamenii pe care îi cunosc. Toţi, cu foarte mici excepţii, se iau mult prea în serios, şi o să mă tot plâng de asta până o să găsesc pe cineva care o să-mi demonstreze că partea ascunsă a lunii e aşa cum mi-o imaginez eu, şi nu exact la fel ca şi cealaltă, doar că în nuanţe mai întunecate.
Iar dacă mai îndrăzneşte cineva să pronunţe cuvântul bac, mate sau orice din câmpurile semantice aferente, să aştepte răzbunarea mea cumplită. Asta dacă nu uit. Sau dacă am chef.
Fiindcă vezi-doamne, e plin de floricele pe câmpii, şi chiar şi Subsemnata cea Feroce se înduioşează în faţa unui cireş înflorit (cu condiţia să nu aibă flori din cale-afară de roz).
De fapt, stările astea de fericire idiotică şi fără motiv, care tot revin în ultima vreme, nu-s legate în mod special de lalelele roşii din faţa primăriei, ci de toată lumea prin care mă învârt, care e tot mai verde de la o zi la alta, în cel mai propriu sens. Şi nici lalelele alea nu-s chiar aşa de rele, chiar dacă obsesia mea de anul trecut s-a stins aproape complet.
Şi cu atât mai puţin poate avea câte cineva pretenţia să îl observ când trec pe lângă el, să îmi scot politicos o cască din ureche şi să-l ascult pe Adam Green doar la cealaltă, să mormăi un "Hei, bă, zi ceva cât să pot să zic şi eu ceva, după care să ne vedem amândoi de vieţile noastre". Neah, nici măcar nu mai e nevoie de asta, fiindcă verdele ăsta care explodează de peste tot îmi ajunge. Să facă bine să aştepte până la vară, când lucrurile or să mai îngălbenească şi eu o să am din nou nevoie de suport moral şi de cineva cu care să împart cortul la Sziget (asta dacă o să calc într-o balegă mare şi pufoasă pe undeva, sau or să fie ai mei într-atât de fericiţi să scape de mine, încât or să-mi dea orice poftesc, ceea ce pare totuşi destul de puţin probabil).
Dar, atâta timp cât mai am baterii pentru player, cât la cinema-ul meu mic şi drăguţ rulează filme bunicele, şi deja e suficient de cald încât să poţi rezista acolo şi fără pături şi saci de dormit de -15 grade, e bine. Nici măcar nu mai contează că guma de mestecat fără de care nu pot trăi e din ce în ce mai greu de găsit, şi că trebuie să mă mulţumesc cu tot felul de surogate de culoare mai închisă şi gust mai nasol. Şi am din nou monitor, deci e bine.
E bine. E bine. Ceea ce e chiar mai rău decât atunci când nu e bine, nu?

Şi toate lucrurile bune încep cu deci.

Photo by Gwendolyn Kraehenfuss

Azi am ajuns la o concluzie înălţătoare şi de interes capital pentru specia umană, în timp ce ştergeam cafeaua de pe bancă. Cafea pe care o vărsasem cinci secunde mai devreme, după o jumătate întreagă de pauză de cerşit bani mărunţi în schimbul unor bani mai înaintaţi în grad, respectiv al unor servicii la fel de mărunte. Şi, în timp ce inspiram din ce în ce mai profund aroma sublimă de cafea proastă care se ridica de sub bancă şi de pe pantalonii mei mov, mi-am dat seama că de fapt nici nu îmi mai era somn. Aşadar, ladieeees aaaaand gentlemeeeen, secretul cafelei nu constă în gust, sau în cine-ştie-ce substanţe mai mult sau mai puţin nocive pe care le conţine, ci pur şi simplu în miros şi eventual în vapori. Deci, de acum înainte, o să-mi pun nişte cafea într-o punguţă argintie şi o să încep să o inhalez după metoda perfecţionată de prietenii noştri care se învârt pe lângă gară. Şi poate atunci o să fie şi maică-mea fericită, fiindcă niciodată nu-i place să mă vadă ingerând orice fel de lichide. Cu atât mai puţin cafea, adevărată otravă pentru sufletul meu pur şi neexperimentat, dar din care ea are dreptul la cantităţi nelimitate, evident. Sau, în loc să cerşeşti mărunţiş pe coridoare, gândeşte-te cum ar fi să te duci la cineva şi să-l rogi frumos, dând căpreşte din gene: "Pot să-ţi adulmec şi eu puţin cafeaua?"
În fine, începe să-mi fie cam somn. Aşa că dă-o naibii de cafea, dă-i naibii de pantaloni mov şi mai ales dă-o naibii de şcoală. Şi mâine e o zi (hm, asta depinde de unde începi să numeri).