Şi toate lucrurile bune încep cu deci.

Photo by Gwendolyn Kraehenfuss

Azi am ajuns la o concluzie înălţătoare şi de interes capital pentru specia umană, în timp ce ştergeam cafeaua de pe bancă. Cafea pe care o vărsasem cinci secunde mai devreme, după o jumătate întreagă de pauză de cerşit bani mărunţi în schimbul unor bani mai înaintaţi în grad, respectiv al unor servicii la fel de mărunte. Şi, în timp ce inspiram din ce în ce mai profund aroma sublimă de cafea proastă care se ridica de sub bancă şi de pe pantalonii mei mov, mi-am dat seama că de fapt nici nu îmi mai era somn. Aşadar, ladieeees aaaaand gentlemeeeen, secretul cafelei nu constă în gust, sau în cine-ştie-ce substanţe mai mult sau mai puţin nocive pe care le conţine, ci pur şi simplu în miros şi eventual în vapori. Deci, de acum înainte, o să-mi pun nişte cafea într-o punguţă argintie şi o să încep să o inhalez după metoda perfecţionată de prietenii noştri care se învârt pe lângă gară. Şi poate atunci o să fie şi maică-mea fericită, fiindcă niciodată nu-i place să mă vadă ingerând orice fel de lichide. Cu atât mai puţin cafea, adevărată otravă pentru sufletul meu pur şi neexperimentat, dar din care ea are dreptul la cantităţi nelimitate, evident. Sau, în loc să cerşeşti mărunţiş pe coridoare, gândeşte-te cum ar fi să te duci la cineva şi să-l rogi frumos, dând căpreşte din gene: "Pot să-ţi adulmec şi eu puţin cafeaua?"
În fine, începe să-mi fie cam somn. Aşa că dă-o naibii de cafea, dă-i naibii de pantaloni mov şi mai ales dă-o naibii de şcoală. Şi mâine e o zi (hm, asta depinde de unde începi să numeri).