'We're all in love.'

Photo by Fredmyhead

Ce piticii mei?, cranţ, se auzi din dormitor, unde mâncam cookies ca de obicei, şi nici un cuvânt din română nu mi se părea suficient de bun drept traducere pentru "cookie", nici măcar "cuchii", cu accent pe al doilea i. Asta ar putea să folosească drept argument contra celor care îmi prevăd un viitor strălucit ca traducător. God forbid. Nu scuip în piept fiindcă tocmai am ieşit de la duş, şi dacă (,) cumva am şi eu salivă acidă ca sor-mea atunci ce mă fac? trebuie să găsesc rapid pe cineva cu salivă bazică (,) ca să o neutralizez? Strămoşii noştri - transforma-s-ar în humus cât mai repede că scade producţia de cereale a ţării - nu aveau dileme de genul ăsta, fiindcă ei nu chiuleau de la chimie ca şi mine. Şi da, sor-mea chiar are salivă acidă, fapt dovedit în urma unui experiment neorganizat în cadrul organizat al vreunei ore complet dezorganizate de chimie (organică (,) - chit că n-are legătură, da' rimează). Punctul e că: mi-e somn, şi mă aflu într-o fază de coerenţă minimă, cum se întâmplă de altfel de cele mai multe ori când scriu pe MMB aka Mirificul Meu Blog - a se remarca faptul că Meu e scris cu majusculă nu pentru că M-aş crede Dumne-zeu sau altă -zeitate, cum ar fi Dumnea-voastră sau Dumnea-lui, ci pentru că trebuie subliniat faptul că acest blog este al Meu şi al nimănui altcuiva, şi pentru că nimeni în afară de Mine nu poate fi mai puţin coerent la orele cele mai decente, când nici măcar nu pot avea scuza că Mi-e somn (Mie-Îmi-Mi) şi oricum nu Mă constrânge absolut nimeni să mai adaug una bucată aberaţie la lista oricum suficient de consistentă de acuzaţii care mi (pardon, Mi) se aduc. Şi mda, presupun că tocmai mi-am depăşit propriul record, şi asta a fost cea mai lungă frază pe care am scris-o (azi). Aşadar şi prin urmare, sau deci (chiar dacă e interzis), Mă autoproclam -zeitatea temporară (sau -zeitatea zilei, ca să zic aşa) a incoerenţei conştiente, asumate şi mai ales absolute (şi absolutiste). Şi ca o adevărată -zeitate ce mă aflu mai nou, profit de poziţia mea şi decretez după cum urmează: se interzice orice tentativă de a fi coerent pe parcursul următoarelor 5 până la 10 minute, indiferent din partea cui ar veni iniţiativa, sub pedeapsa cu moartea. Chestie care ar putea duce la naşterea unui număr oarecare de decreţei, ceea ce ar putea duce la răsturnarea mea de pe tron, şi, cu cât mai repede cu atât mai bine, la un binemeritat turn-off-computer-thank-god-'t-was-about-time. Dar în cazul în care aş alege să fac acest pas decisiv pentru viitorul omenirii, aş da dovadă eu îns(u/ă)mi de o formidabilă coerenţă, ceea ce ar însemna să îmi încalc propriul decret, şi să mă mulţumesc cu numărul de cacofonii din ultimele rânduri. Dar fie şi aşa, n-am nevoie de prea mult ca să fiu fericită. Atâta vreme cât mai am cookies în pachet viaţa e verde şi nici măcar nu e nevoie să fiu coerentă. Well, poate altădată, cranţ, cranţ, cranţ, zise şoarecele trecut prin trei biblioteci judeţene şi care tocmai îmi devora ultima cookie din pachet. We'll meet again. Asta fiindcă -zeităţile pot vorbi chiar şi cu patrupedele devoratoare de cookies. Şi cu asta am rezolvat şi misterul referitor la modul în care reuşesc să mă înţeleg atât de bine cu mine însăMi.

r-e-s-t-e-c-p

Photo by Derafa

Piticul uitase să se radă sub braţ, dar asta nu-l opri să se dezbrace în pielea goală şi să sară în fântâna arteziană din centrul oraşului. O respectabilă doamnă, de o vârstă respectabilă îi ceru cu tot respectul de care era în stare să se radă data viitoare, fiindcă arăta absolut dezgustător. Piticul îi spuse să-şi vadă de treabă, fiindcă întregul lui corp era acoperit cu păr, deci ce diferenţă ar fi făcut câţiva centimetri pătraţi în plus sau în minus? Doamna începu să înjure ca un marinar şchiop de ambele picioare, îşi strânse şi mai tare mânerele poşetei şi plecă în viteză. 

"Start wearing purple, wearing purple
Start wearing purple for me now
All your sanity and wit, they will all vanish, I promise
It's just a matter of time." 

Asta fredona piticul în timp ce făcea duş, cântecul cel mai persecutat pe nedrept din istoria omenirii.

Baba cea isterică se întoarse trăgându-l după ea pe un poliţist care avea şapca pusă strâmb. Poliţistul trăgea după el o cosmeticiană care trăgea după ea un pachet imens de benzi de ceară rece.

Piticul se holba la ciudata procesiune care se îndrepta spre el. În câteva fracţiuni de secundă, poliţistul îl extrase din fântână, îl înveli într-un prosop mare, bleu şi pufos, îl şterse grijuliu de fiecare picătură de apă, după care baba îl apucă de mâini, poliţistul de picioare, iar cosmeticiana începu să-i smulgă toată blana de pe corp, începând cu zona axilelor. Când operaţiunea luă sfârşit, îl dădu pe pitic, care era roşu ca un rac, cu ulei de bebeluşi pe tot corpul, pocni din degete şi se risipi în aer. Poliţistul îşi privi chipul nedumerit în apa fântânii, îşi aşeză şapca în poziţia regulamentară, după care smulse poşeta vintage a babei şi fugi cu ea. Baba începu să urle, apoi se resemnă amintindu-şi că el e singurul poliţist din zonă şi că n-are cine altcineva să-i vină în ajutor. Şi într-adevăr, poliţistul apăru după câteva minute, încă gâfâind în urma efortului. O conduse politicos pe doamna din care numai vârsta mai rămăsese respectabilă la secţie şi o rugă cu tot respectul să facă portretul hoţului. Din nefericire, ea habar n-avea să deseneze, aşa că mâzgăleala de pe hârtia ei semăna frapant cu piticul. Poliţistul îl recunoscu şi se îndreptă în grabă spre fântână ca să-l aresteze dar, tot din nefericire, piticul se dusese înapoi acasă la el, unde dormea ca un copilaş proaspăt îmbăiat şi epilat pe tot corpul.

Morala? Apa trece, pietrele rămân.

'Last wish of the bride.'

Photo source unknown

O să pic bacu' and I don't give the smallest bit of a shit about it. Cum ar fi ca la română, engleză şi franceză să iau 10 (mda, şi Terra să fie condusă de marţieni, şi prietenul meu cel mai bun să fie Omul Oaie) şi la mate şi la info să iau 4, în cel mai bun caz? Alegem cazul ideal, în care chestia asta s-ar întâmpla exact aşa, orgoliul meu n-ar avea absolut nimic de suferit, m-aş înscrie într-un program de voluntariat, m-ar accepta şi încă într-unul super-cool (ţi-am mai zis că urăsc noţiunea de "cool", nu?), mă rog, cu o grămadă de oameni faini, aş învăţa o limbă nouă, mi-aş descoperi un talent deosebit la pictat măşti din papier maché, când m-aş întoarce şi eu şi ai mei am fi extaziaţi fiindcă mi-am găsit adevărata vocaţie, vara viitoare aş intra pe primul loc la Facultatea de Pictură pe Măşti de Papier Maché şi aşa toată lumea ar fi fericită, nu?
Dacă aş şti că există o posibilitate de măcar 0,07% ca lucrurile să meargă aşa, aş risca şi aş trăi fericită până la adânci bătrâneţi. Dar nenea cu glugă zice că nu există nici o Facultate de Pictură pe Măşti de Papier Maché, sau cel puţin nu la noi, şi oricum eu n-am încercat niciodată să pictez o mască din papier maché, aşa că n-am idee dacă am vreun talent în domeniul ăsta.
În vară, după ce o să pic bacu' la mate şi la info, o să fie prea târziu ca să mă mai pot înscrie în vreun program de genul ăla, şi chiar dacă aş găsi vreunul, cel mai probabil ar fi vreunul care m-ar ajuta să deprind tehnicile perfecte de stergere la fund a copiilor intre 3 şi 23 de ani, chestie care m-ar întări în hotărârea să nu am niciodată vreun copil.
Şi atunci, eu cu cine naiba votez?
Vreau să dau de cineva care a fost la engleză-japoneză şi care să-mi spună cât de nasol e, asta ca să am un motiv să mă duc acolo, şi anume să văd cu ochii mei. Sunt masochistă, asta se ştie de mult, de pre vremea când am ales mate-info deşi mă plictisea matematica la culme.
Măcar dacă aş putea găsi un motiv suficient de bun ca să nu mă duc la şcoală anul ăsta, indiferent dacă iau bacu' sau nu. Să plec cu bicicleta în Alaska, să mă mărit cu un nigerian şi să mă mut la ai lui, să mă angajez la o fabrică de păpuși Barbie în China, să măsor distanţa de la Pământ la Lună cu liniarul, orice ar fi infinit mai palpitant.
Mă rog, dacă îmi văd de treabă în continuare s-ar putea să nu fie chiar aşa de greu, fiindcă din orice unghi m-aş uita tot n-o să iau bacu' la mate. End of problem.

'Magic doors.'

Photo by Ayessen

Aşteaptă-mă, vin şi eu.
Nu e ca şi cum te-ai duce undeva unde nu pot veni şi eu, nu?
Păi de fapt, e cam aşa ceva.
Come on, ce naiba, îţi vizitezi comorile ascunse prin buzunarele blugilor sau ce?
Care-i problema ta? De ce nu pot veni şi eu?
Fiindcă nu-ţi mai tace gura, fiindcă te urăsc, fiindcă mă faci să mă simt ca şi cum eu aş fi de vină pentru tot ce mişcă greşit pe pământul ăsta, fiindcă mi-e frig şi tu eşti de vină fiindcă ai lăsat deschisă uşa în spatele tău când ai intrat.
Dar pot să o închid.
Mdeah. Pe dinafară, cum ar zice vreun prof cu simţul umorului foarte dezvoltat. Pe dinafară, şi cu cheia, pe care arunc-o după aceea în WC. Nu-ţi face probleme, n-o să se înfunde.
Păi şi ce propui, să rămâi închis aici pe vecie?
Asta nu e problema ta, dragă. O să mă descurc eu. Mă ştii doar, mă descurc întotdeauna. Şi acum te rog să mă scuzi, dar trebuie să plec.
Aşteaptă-mă, vin şi eu.

'Let's get radical.'

Photo by JeanFrancois

Să presupunem că ți-e somn, dar nu vrei să dormi fiindcă ți-e lene şi, pe lângă asta, ai frecat menta toată ziua şi nu vrei să te duci să te culci cu sentimentul că gata, that's it, a trecut şi nu mai ai ce să-i faci. Aşa că pur şi simplu stai treaz, te uiţi la filme, mai freci nişte mentă fiindcă se găseşte peste tot în cantităţi nelimitate şi aştepţi să vină momentul în care trebuie să te dai bătut şi să declari ziua pierdută degeaba.
Lana spune: niciodată să nu încerci să termini toată menta într-o zi ca să te poţi apuca dup-aia de ceva util. Se ştie că menta se regenerează de la o secundă la alta, şi dacă ai filma-o în slow-motion ai putea să vezi cum fiecare moleculă de mentă frecată dă naştere altor şapte care te aşteaptă nerăbdătoare să le freci. Mda, deja sună dubios ce tot aberez eu la ora asta.
Mi-e somn, şi tot aştept să ajung la vreo concluzie eliberatoare, să iau vreo hotărâre măreaţă sau să tac naibii odată. Cel mai simplu ar fi să tac, dar asta ar presupune să închid gura, sau calculatorul, deci efort suplimentar. Şi mi-e lene până şi pentru asta. De ce e atât de greu să taci când ai vrea să zici ceva dar n-ai chef să-ţi baţi capul să găseşti formularea potrivită? De ce te mai chinui pe tine şi pe ceilalţi? Adică te simţi cumva obligat să emiţi încontinuu câte ceva, doar-doar o să zici şi ce ar trebui la un moment dat.
Sau, fiindcă ai vrea să vorbeşti cu cineva anume şi ţi-e imposibil, din motive mai mult sau mai puţin obiective, te trezeşti discutând aprins cu cine-ştie-ce fost coleg de generală despre problemele personale ale animalelor tale de companie. Nu că asta te-ar interesa în vreun fel pe tine, pe coleg sau cu atât mai puţin pe animalele de companie. Dar trebuie să vorbești cu cineva despre ceva, ca să nu mai fii nevoit să te gândești la nimic.
N-o să înţeleg niciodată de unde nevoia asta să-ţi auzi vocea debitând cine-ştie-ce aiureli. Dacă fiecare om iubeşte atât de mult sunetul propriei sale voci şi ăsta ar fi singurul motiv pentru toată chestia asta dubioasă căreia îi spunem comunicare, cum ar fi să începi să citeşti cu voce tare Ghidul Autostopistului Galactic sau să faci vocalize sau să numeri până te plictiseşti? Bine, probabil dacă ai citi Ghidul în jurul tău s-ar aduna o grămadă de oameni care apreciază umorul extraterestru, în timp ce din cartierul celui care ar alege să facă vocalize ar evada toată lumea în câteva minute. Dar nu, probabil e preferabil să-i asculţi pe ceilalţi discutând despre vreme, Elodia, sau noile subiecte de bac. Eventual chiar să te prefaci că nu te plictiseşti la culme şi că te bucuri enorm că ţi se oferă ocazia de a purta o conversaţie atât de fascinantă.
Deci, cred că o să mă prefac că mi-e prea somn ca să-mi mai pot fugări degetele pe tastatură (mda, am evoluat şi nu mai scriu cu un singur deget) şi, în sfârşit, o să tac.
Iar data viitoare, Ghidul Autostopistului Galactic-lactic-actic-actic.

'I could have done this myself.'

Photo by Snjezana Josipovic

Să îţi plângi de milă e cea mai proastă idee care-ţi poate veni. Dacă te trezeşti că în faţa ta e zid, în stânga zid, în dreapta zid şi orgoliul te împiedică să te întorci pe unde ai venit, poţi încerca să sari zidul şi să-ţi continui drumul. Dacă nici aşa nu reuşeşti, închide ochii, întoarce-te cu spatele la zid, deschide-i şi o să vezi că în faţa ta drumul e liber.

Send me back to where I've never been.

Photo source unknown

Fă-mă să nu mă mai simt un monstru.
Vreau iarnă cu miros de portocale şi mănuşi de lână şi mi se dau cleştişori cu buburuze, ghiocei ofiliţi şi brelocuri cu Harry Potter. Nu mi se pare un schimb corect.
Vreau chestii noi, care să-mi pună sângele în mişcare şi mi se dă un link către noile subiecte de bac.
Vreau să fug undeva şi începe să plouă.
Vreau să dorm cât mai mult şi când mă trezesc nu-mi mai pot întoarce capul spre stânga.
Vreau să visez şi ploaia bate pe pervazurile din tablă ale vecinului de sub mine.
Vreau să fie măcar ceva aşa cum vreau eu.
Vreau să tăcem şi să ne uităm în gol minute întregi.
Vreau să plouă şi să plouă până o să-mi aduc aminte ce mult îmi place.
Vreau să cred ce spun şi să spun ce cred.
Vreau să nu crezi ce spun şi să nu spui ce cred.
Mda, vreau cam multe.