Pân-aci ţi-a fost.

Photo by Ailera Stone

Tot ce ai nevoie să ştii despre Mentosan: că nu mai e ca pe vremuri.
Ce nu ai nevoie să ştii despre Mentosan: că e produs de S.C.M Colin Daily, cu sediul în Bucureşti, sector 4, pe calea Şerban Vodă nr. 22-24, că are în componenţă zahăr, sirop de glucoză, amidon de porumb şi ingredientul sacru - mentol - şi că se poate păstra la temperaturi de maxim 18 grade Celsius şi la o umiditate de maxim 65%.

P.S. Să nu uit: fişicul cântăreşte cinşpe grame.

Şi aşa mai departe.

Photo by Olivier Jules

a-şi da în petec
a da de bănuit
a se da de gol
a da din umeri 
a da înapoi
a da vina
a da socoteală 
a da de dracul

Pentru că media, nu-i aşa, trebuie să fie mereu constantă.

Photo by Bogdan Lucaci

a lua la nimereală
a lua în seamă
a lua la ochi
a lua cu binişorul
a lua în braţe
a lua pe sus
a lua pe nepusă masă
a lua în balon
a lua la rost
a lua foc
a lua sfârşit

Sfârşitul e aproape, zic.

Photo by Hookywooky

Venise toamna de curând.
Lovite de-ăst fior,
castanele cădeau pe rând,
cu frunzele-n sincron.
El, lunecând pe-o coajă,
direct la ea în braţe
se-opri lovit de vrajă
şi o privi în faţă.
Purta frizură după modă
ca nicthemerus diodon;
ea alesese-o rochie roză
şi un ştrengar breton.
Pe banca ceea din desiş
nici gând să obosească
stătură ore-n şir
poveşti să împletească.
Dar toamna-n rece chimonou,
văzând idila-n faşă,
în roatele lucind a nou
porni să pună beţe.
Ce se-ntâmplă: ei cum stăteau,
vorbind de toate cele,
vântul prin plete le bătea
lipsit de gânduri rele.
Când toamna crudă porunci
potop în lege-atunci,
degeaba el se-mpotrivi
de mila ăstor prunci.
Din pomi porniră brusc să cadă,
rapid ca nişte lăncii,
castane, nuci şi ghinde
direct deasupra băncii.
Şi toamna prinse-a râde
privindu-i pe eroi
plini de cucuie hâde
duhnind a rivanol.

Morala:
Copii, când mama spune
să nu ieşiţi în capul gol,
de credeţi că-s doar glume
păţiţi ca ăştia doi!

Păi, se poate?

Photo by Hannah Combs

Cred că în anul ăla nu mi-am cumpărat mai mult de două chestii de îmbrăcat. Ajunsesem în faza în care aveam absolut tot ce mi-ar fi putut trebui vreodată. De fapt, chiar am făcut nişte triaje drastice la un moment dat, şi tot nu am simţit că-mi lipseşte ceva. Era tare bine - aveam o grămadă de spaţiu în dulap, nu mai aveam nevoie de cleşte ca să smulg câte-o cămaşă de pe raft, puteam să închid uşile fără să-mi dovedesc calităţile de sumōtori şi aşa mai departe - visul suprem al oricărui om cu scaun la cap, care nu-şi permite să-şi mai facă griji pentru încă o piesă de mobilier.
De altfel, nici eu nu sunt genul de om care să stea cu orele în faţa dulapului, încercând să găsească cel mai potrivit ansamblu şi cele mai încântătoare combinaţii. Metoda mea e dintre cele mai banale: întotdeauna am fost de părere că prima intuiţie pe care o avem e şi cea mai fericită, aşa că extrag câte o piesă de îmbrăcăminte pentru fiecare parte a corpului care se cere acoperită -  în funcţie de vreme şi de împrejurare, bineînţeles - şi având grijă să armonizez cu aproximaţie culorile, conform uzanţelor. Toată operaţiunea durează în jur de cinci minute (± un minut, în funcţie de intensitatea luminii din cameră), după care pot să mă ocup de chestiuni mai plăcute şi de mai mare importanţă, cum ar fi să-mi sortez cărţile din bibliotecă în funcţie de anul naşterii autorilor, să-mi sun la interfon toţi vecinii de bloc pentru a le ura bună dimineaţa sau să-mi pictez unghiile în culoarea preferată a zilei.
Eh, şi aşa au stat lucrurile o bună bucată de vreme. Pe vremea aceea, chiar îmi închipuiam că lucrurile nu se vor schimba niciodată şi că voi trăi visul ăsta pentru tot restul vieţii mele. Abia acum îmi dau seama ce naivă eram. Mă întreb, oare dacă aş fi luat măsuri din timp, aş fi putut să împiedic în vreun fel lucrurile să ajungă în acel punct? Probabil că nu voi şti niciodată.
Atunci când a izbucnit catastrofa, aproape că nu i-am dat atenţie. Într-o dimineaţă ca toate celelalte, dintr-o dată mi-am dat seama că nu vreau să port o cămaşă verde, deşi o scosesem deja de pe raft şi nu aveam absolut nicio obiecţie cu privire la modul în care se asorta cu pantalonii în carouri pe care mi-i pusesem deja. Aşa că - vai, ce imprudenţă! - am pus-o la loc şi am ales un pulover negru. Cum de m-am comportat atât de nesocotit? Pur şi simplu, îmi venise în minte o oarecare seară în care purtasem cămaşa cu pricina, o seară legată de cineva cu care îmi era imposibil să reiau legătura la momentul respectiv.
Ah, nu eram deloc pregătită pentru avalanşa care a urmat. N-am mai putut îmbrăca niciodată rochia neagră în care am primit o veste extraordinar de proastă, în schimb nu-mi mai lipseau niciodată de pe deget cele trei inele metalice pe care le purtam când am întâlnit pentru prima dată o anumită persoană. Eşarfa cu vaporaşe îmi aducea aminte de seara în care am dezamăgit cumplit pe altcineva, iar blugii negri dintr-o anume noapte ploioasă aveau încă pete de noroi deasupra manşetelor, pentru că nu m-am mai putut atinge de ei nici măcar cât să-i arunc în maşina de spălat. Purtam foarte des o geantă maro care mă însoţise la o grămadă de concerte şi îmi era frică de papionul albastru cu buline, pentru că aveam impresia că mă conduce în tot felul de situaţii bizare, provocându-mă să mă comport complet imprevizibil. Cureaua roşie pe care o folosisem la un moment dat într-un scop oarecum diferit de cel pe care îl avusese fabricantul în minte dispăruse în cel mai adânc colţ al sertarului, în schimb fusta verde stătea la loc de cinste pe umeraş, cu toate că nu reuşisem să scot pata de vin în formă de dragon de pe buzunar.
Şi dintr-o dată, s-a ajuns la dimineaţa în care tot ce-mi mai rămăsese era o rochiţă bleumarin cu bretele subţiri. Absolut toate celelalte haine fuseseră invadate de molii, care le roseseră până la punctul în care fiecare în parte îmi provoca cel mai adânc dezgust. Abia atunci mi-am dat seama că e cazul să fac ceva. Mi-am pus o pereche de mănuşi din cauciuc gros, pe care le foloseam când aveam de-a face cu cele mai nocive dintre chimicalele de uz gospodăresc, am apucat nişte saci mari din plastic şi, bucată cu bucată, am început să-mi înghesui tot trecutul în adâncurile lor. I-am luat în spate şi-am luat-o la goană spre cel mai apropiat tomberon, care dintr-o dată se mutase la celălalt capăt al lumii.
Când m-am întors, eram un cu totul alt om. M-am strecurat afară din pijamaua cu pătrăţele, ca dintr-un înveliş care nu mă mai încăpea demult, şi mi-am pus rochia subţire, de vară, cei mai groşi ciorapi pe care-i aveam, jambiere, mănuşi şi sandale (bocancii dispăruseră, împreună cu fantoma omului care mă învăţase cum să-mi leg şireturile în aşa fel încât să nu le mai poată desface nimeni), mi-am sunat nişte prieteni şi da, aţi ghicit, am plecat la cumpărături. Era şi timpul.

(Ah, îmi cer scuze c-am trişat. Da'  zece-a-zecea-două-mii-zece era o dată prea faină ca s-o ratez, aşa c-a meritat să mă-ntorc un pic în timp pentru asta. Că doar n-oi fi schimbat ceva de importanţă vitală pentru istorie.)

[O notă primită în cursul serii: Ne cerem scuze, dar textul dumneavoastră nu mai poate fi luat în considerare în vederea Premiului Nobil pentru Literasură din acest an, datorită faptului că, în realitate, a fost publicat cu două zile înaintea perioadei în care se desfăşoară înscrierile. Vă urăm succes în întreprinderile dumneavoastră viitoare, Academia Sudeză.]

Apă, ploaie şi 'de' la mijloc.

Photo by Cahilus

Îmi plimbă distrat degetele prin păr de fiecare dată când trece pe lângă mine. Da, ce-i? 'Nimic, voiam să văd dac-ai adormit.' Nu mi-e somn, îi răspund ridicându-mi picioarele pe perete. El se învârte în continuare prin cameră, de parcă s-ar pregăti să spună ceva. Știi ce-mi trecu prin cap? contraatac eu. 'Probabil te gândeai la câte vise-ți făceai anul trecut pe vremea asta, și cum în momentul ăsta chiar nu mai vrei cine-știe-ce de la viață, cum te blazezi de la o zi la alta și cum nu-ți mai pasă de nimic, mda, știu toată povestea, nu-i decât a șaptea oară când o aud pe ziua de azi.' Nu, de fapt mă gândeam să iau o foarfecă și să-mi bat joc de coama ta de Samson, că nu te-am văzut niciodată cu părul scurt. Da' aproape că ai și tu dreptate. Cum de-am ajuns să nu mai fac altceva decât să-mi plâng de milă? 'Poate fiindc-ai găsit destui tonți să te-asculte?' Hehe. Se lasă iar o tăcere din aia de ne auzim gândurile unul altuia, și tot ce-mi spune e 'Așteaptă, unde naiba fugi? Nu putem vorbi și noi odată ca oamenii?', în timp ce eu râd prostește și încerc să văd până unde pot urca cu tălpile pe perete. Tot el cedează primul: 'Nina Simone?' Mda, înăbușă tăcerea cu muzica altora, poate n-o să mai urle așa de tare.

Recviem pentru un borcan cu dulceaţă de nuci verzi.

Photo by Junehee

Partea întâi: Habar n-ai de nimic.
Mi-e al naibii de dor de vremurile când nu-mi păsa, pur şi simplu. Mă jucam cum și cu cine aveam eu chef şi chestiunea cea mai importantă din universul meu era să fac rost de bani pentru Sziget. Şi dintr-o dată, totul a devenit atât de imperativ, de categoric şi de grav. Nu-s capabilă să mă joc sub genul ăsta de presiune. De unde atâtea scopuri mărețe, dileme existenţiale şi soluţii universale? Lumea-i doar o imensă groapă cu nisip, pe care unii-l folosesc ca să-şi înalţe castele, alții să construiască baloane diafane de sticlă, şi alţii să-şi îngroape rahaturile - pardon my French. Prea puţini sunt cei care mai au timp după toate astea să-şi întindă un prosop şi să se bucure de ce-au în jur.

Partea a doua: La ce bun?
Bineînţeles, de la un timp îmi dau şi eu seama cât de absurdă e întrebarea. Cât de absurd e totul, şi cu atât mai delicios. Ce ironii amare se ascund în spatele vitrinei în care strălucesc revelaţii frumos ambalate în hârtie colorată, miracole glazurate cu zaharicale din belşug şi sensuri înşurubate în flacoane de toate mărimile, pentru toate gusturile. Vreau să reproduc Ghidul autostopistului galactic din litere tăiate din paginile cărţuliilor Lonely Planet, vreau să-mi cumpăr o bicicletă verde, vreau să inventez un yo-yo inteligent, vreau să ies cu tipul de la bibliotecă, vreau să dovedesc existenţa Unicornilor Invizibili şi Roz. Avem de toate, de care aţi dori? Poate v-ar plăcea ca mâine să zburaţi pe Lună, se poate; desigur, vă va costa ceva mai mult. Drept aperitiv, poate aţi vrea un prieten nou? Iar ca fel principal, sunt convinsă că v-ar încânta o soţie drăguţă şi iubitoare, care să vă pregătească cele mai spectaculoase torturi cu ciocolată din lume. Sau, în cazul în care nu vă daţi în vânt după dulcegăraie, n-aţi vrea să visaţi la ceva mai practic, de exemplu, să vă vedeţi copiii la casa lor? Sau să aveţi propria dumneavoastră afacere! Priveşte-le pe toate, acolo, ai impresia că trebuie doar să întinzi mâna şi să înşfaci tot ce pofteşti. Cofetăria de vise decorate cu grijă în culori artificiale, farmacia cu doze mici din speranţa absolut necesară supravieţuirii, îndesată în fiole mici şi sterile pentru uz intravenos, casieria în faţa căreia aştepţi cu regularitate plata care ţi se cuvine.

Partea a treia: Ce-ar fi putut fi mai rău.
Da, prima dată năvăleau pletele alea printr-un colţ prost izolat, şi dup-aia se auzea sunetul ăla sinistru, degeaba, doar nu ţin la mine aiureli de genul ăsta, şi cu toate astea am tras perdeaua de la duş în aşa fel încât să pot urmări în oglindă orice mişcare ar fi avut loc în baie şi ţi-am zis că după trei minute îmi spălasem deja toţi dinţii, ceea ce-mi ia de obicei în jur de un sfert de oră dar asta nu-i treaba ta, în fine, nu, serios, doamne-fereşte, ai face bine să râzi mai mult şi să vorbeşti mai puţin, pe cuvântul meu, ţi-ar face foarte bine, oricum nu contează ce zici, nu e ca şi cum cineva ar ţine evidenţa, şi toţi sunt exact la fel de senili ca mine, nu?

Partea a patra: Fără văicăreli.
Avem nevoie de control, măcar pentru încă puţin timp. Nu ştim nimic, şi totuşi ştim mult prea mult.
Mai bine du-te şi te culcă. Aşa n-o să mai fie nevoie să te gândeşti la nimic.

Partea a cincea: Neterminat.
Şi aşa am ajuns în sfârşit la răspunsul pe care-l căutam de atâta timp: că tot ce trebuia să fac era să... AAAAAAGH.

(Nota editorului: Aici ia sfârşit manuscrisul original al ultimei depresii documentate ale persoanei în cauză. Ne temem că revelaţia sa finală nu va ajunge niciodată la marele public, dedesubtul ultimului cuvânt pagina fiind pătată cu un lichid suspect, de culoare maroniu-roşiatică, posibil sânge, probabil drept urmare a unei puternice hemoragii nazale sau înjunghieri în zona toracică. Investigaţiile vor continua.)

Down-down-up-up-down-up.

Photo by Clinton Bragger

Scara:
Nici el nu-şi nimereşte cum trebuie nasturii cămăşii, niciodată. Stă într-o dungă, aşa, de parcă în orice moment s-ar putea întoarce cu capul în jos, dac-ar vrea. Să ne bem ceaiul pe tavan, şi să fie tot timpul ora cinci după-masa.
Şarpele:
Ce stupid. Senzaţia asta că poţi face lucruri, că totul depinde de tine, că, dacă vrei cu adevărat, o să realizezi ceva, poate chiar o să faci o schimbare, cât de mică. Aiureli. Vorbe-n vânt. Degeaba.
Scara:
Ah, e bine. Pe mine un pachet de stafide încă mă mai poate face fericită. Înseamnă că n-am îmbătrânit atât de mult.
Şarpele:
Vreau să-mi dai un şut. Cât poţi de tare. Undeva unde să mă doară al naibii. În genunchi, de exemplu, să n-o mai pot lua la fugă de fiecare dată când simt apropierea unei cât de mici responsabilități, unei cât de vagi implicări. Vreau să pot face şi eu odată ceva de-adevăratelea, de la-nceput până la capăt.
Scara:
Zidul roşu din cărămidă. L-aş fi înghesuit în rucsac şi l-aş fi cărat cu mine acasă, să-l lipesc peste peretele verde la care mă holbez până dimineaţa, chinuindu-mă să adorm. Chiar aşa, o cameră are cel puţin patru laturi, dacă aş şti cine-a decretat pentru prima dată că toate trebuie să aibă aceeaşi culoare, l-aş da cu capul de toţi pereţii din lumea asta (nu ştiu de ce, dar sunt aproape convinsă că-i vorba de un bărbat).
Şarpele:
Ochii-mi-sunt-umflaţi-şi-roşii-capul-mi-e-o-gaură-neagră-din-care-n-o-să-ies-decât-in-viata-viitoare-totul-are-gust-de-prune-putrede-telefonul-sună-ncontinuu-nu-pot-scoate-nici-măcar-un-sunet-încuie-uşa-de-două-ori-şi-du-te-ninge-da-ninge-habar-n-ai-cât-de-mult-te-urăsc-fugi-cât-mai-poţi.
Scara:
Le petit prince, trenul, covrigeii şi zăpada ce sclipeşte pe vârfurile din depărtare, aici plouă, acolo ninge şi nu e niciodată nevoie de mai mult.
Şarpele:
Dacă mi-ar fi spus că mă urăşte, ah, ce simplu ar fi fost atunci! Nimeni nu mi-a spus vreodată că mă urăşte, la modul serios. Chiar n-am fost capabilă să trezesc sentimentul ăsta într-un singur om, în toată viaţa mea? Toată lumea declară dragoste eternă cu atât de multă uşurinţă, de ce nimeni nu se mai aventurează să urască de-adevăratelea?
Scara:
Şi cheia ta, mă fascinează cheile. Să poţi să-ţi pui la păstrare o bucată din viaţă într-un buzunar. Să-ţi poţi bloca accesul într-un colț al vieţii tale scăpând de obiectul miraculos ce-ţi deschidea uşa spre iad. Cheia ta îmi place tocmai fiindcă pare simplă şi neşlefuită, dar n-o să găseşti pe nimeni în lumea asta care să fie în stare să-i facă un duplicat. 
Şarpele:
Întotdeauna recunosc când mă simt vinovată de ceva. Problema e că ar trebui să-mi pară rău, nu? Să promit că nu mai fac. Să încerc să mă corectez. Eh, degeaba. Nu ştiu dacă sunt capabilă să-mi pară rău cu adevărat pentru o tâmpenie. Foarte rar am regrete. Admit c-am spus sau c-am făcut o prostie, asta e, trecem mai departe. Nu e rea-voință, nu ştiu ce e. Tratez fiecare om, în frunte cu mine, ca pe o entitate de sine stătătoare şi imutabilă. Nu am neapărat pretenţia ca şi ceilalţi să mă trateze aşa. Nu am nicio pretenţie, de fapt. Trecem mai departe.

Eh, nu se termină niciodată. Zarul meu are doar două faţete, niciodată nu există teren de mijloc sau căsuţe neutre, sar spre nori şi plonjez în abisuri cu aceeaşi uşurinţă, fără să am vreun cuvânt de spus sau vreo alegere de făcut. Şi poate că nici nu e nevoie, fiindcă am impresia că fiecare îmi place-n aceeași măsură.

Arta pregătirii somnului. Partea I.

Photo by Gildedfolly

Somn à la minute
Vă sugerăm acest mod de preparare a somnului pentru zilele extrem de încărcate, când ajungeţi acasă epuizat, cu puţin după miezul nopţii, mort de foame şi cu pardesiul sfâşiat într-un cui din tramvai. Trântiţi-vă servieta şi pantofii în direcţii complet opuse, în faţa uşii de la intrare, abandonaţi-vă pardesiul şi pălăria sub măsuţa de telefon şi aruncaţi-vă cu ultimele puteri pe prima canapea care vă iese în cale. După şapte sau opt ore, în funcţie de preferinţe, vă veţi putea bucura de un admirabil torticollis, nişte ochi umflaţi exact atât cât trebuie, eventual o migrenă şi aproximativ zece minute până la ora la care vă începeţi programul.
Notă: Folosită în exces, această metodă vă poate afecta sănătatea, garderoba şi slujba. 

Somn à la mode
Este recomandat să nu mâncaţi şi să nu depuneţi efort fizic după ora 18:00. Începând cu această oră puteţi face pregătirile pentru somnul atât de necesar frumuseţii. Preparaţi-vă din timp ceaiuri de tei, muşeţel şi valeriană, săculeţi cu lavandă uscată, selectaţi discuri cu muzică relaxantă, eventual sunete naturale, înregistrate special. Procuraţi-vă draperii din materiale groase, perfect opace şi înlocuiţi salteaua cu una adaptată special structurii coloanei dumneavoastră vertebrale. Înainte de culcare, faceţi o baie lungă cu spumă parfumată şi savuraţi o cană cu lapte cald, în care aţi pus un strop de miere. Aşezaţi-vă pe ochi o mască cu gel şi faceţi un exerciţiu de meditaţie, ceea ce vă va permite să vă goliţi mintea de toate activităţile de peste zi.
Notă: În timp, dacă abuzaţi de această metodă, s-ar putea să nu vă mai rămână timp pentru niciun fel de activitate.

Somn à la campagne
Pentru a obţine cele mai bune rezultate, ar fi ideal să începeţi pregătirile înainte de lăsarea întunericului, fie că veţi opta să dormiţi într-un cort, într-o cabană sau în casa unui localnic amabil. În lipsa unei surse adecvate de lumină, nu veţi putea alege cu uşurinţă cel mai potrivit loc pentru a vă monta cortul, riscaţi să vă rătăciţi, să găsiţi cabana ocupată în întregime, ş.a.m.d. În cazul în care nu vă sperie eventualele riscuri, inclusiv cel de a vă ruina complet somnul, puteţi încerca diverse variaţiuni pe această temă, înlocuind oricare dintre ingrediente. Un pod cu fân, o şură părăsită, chiar şi un copac pot constitui premisele unui somn fantastic, de care vă veţi aduce aminte peste ani de zile.
Notă: Nu se recomandă persoanelor care au probleme cu coloana vertebrală sau alergie la polen, păianjeni, furnici sau urşi.

Somn au feu
Somnul se poate pregăti în acest fel doar în perioada caldă a anului, ceea ce vă va face să-l savuraţi cu atât mai mult în sezon. Prezentaţi-vă pe plajă în jurul orei prânzului, preferabil după o noapte nedormită şi un mic dejun copios. Aşezaţi-vă rogojina într-un loc cât mai ferit de orice sursă de umbră, ungeţi-vă din abundenţă cu un ulei de plajă aromat după preferinţele dumneavoastră şi lăsaţi-vă în voia somnului. La trezire, veţi fi cu siguranţă încântat de insolaţia pe care aţi obţinut-o, precum şi de urmele albe pe care vi le-au lăsat palmele pe abdomenul roşu şi tumefiat.
Notă: Este preferabil să vă goliţi complet portofelul în noaptea dinainte, pentru a-i regreta mai puţin lipsa atunci când vă veţi trezi.

Somn à la recherche du temps perdu
Această metodă dă cele mai bune rezultate în perioadele în care mediul extern aplică asupra dumneavoastră un maximum de presiune, cum ar fi zilele dinaintea unui termen limită, a unei predări de proiect, ş.a.m.d. Poate vi se pare complicat sau chiar imposibil să vă bucuraţi de somn în aceste condiţii, dar vă vom arăta cum să facilitaţi ducerea la bun sfârşit a procesului. Puteţi începe prin a viziona un film, urmat de câteva episoade din serialul dumneavoastră preferat. După câteva ore petrecute în contemplarea celor mai uimitoare 10 caracteristici ale criminalilor în serie din filmele Disney lansate pe parcursul ultimului secol, puteţi să vă faceţi o cafea, pentru a vă linişti conştiinţa - dacă simţiţi această nevoie. De aici, puteţi alege una sau mai multe din mulţimea de variante perfecţionate de-a lungul timpului: să vă întindeţi în pat, fixându-vă ceasul să sune peste exact trei minute (aveţi grijă totuşi să-i reglaţi volumul în aşa fel încât să nu vă deranjeze somnul); să adormiţi la birou, lipsa de comoditate a poziţiei şi urmele pe care le veţi avea pe faţă a doua zi dovedindu-vă într-o oarecare măsură lipsa de intenţie; puteţi desigur să invocaţi moartea unei rude apropiate sau o maladie neaşteptată, ş.a.m.d. Aceasta este una dintre metodele care vă lasă deplină libertate; folosiţi-vă imaginaţia, aşadar!
Notă: Efectele secundare pot lua, la rândul lor, cele mai diverse forme şi niveluri de gravitate, de la afectarea temporară a auzului până la şomaj sau dosare penale.

Somn au vin
Cu privire la acest fel au existat nenumărate controverse de-a lungul timpului, puriştii susţinând că vinul nu poate fi înlocuit sub nicio formă în reţeta originală. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre specialişti sunt de părere că orice băutură alcoolică va conduce, mai devreme sau mai târziu, spre acelaşi efect. La fel ca în majoritatea metodelor de preparare a somnului, este recomandat să fiţi cât mai obosit, pentru rezultate mai rapide şi mai spectaculoase. Îl puteţi savura atât în intimitatea propriului cămin, cât şi în cadrul unui eveniment social, lăsând o impresie cu atât mai puternică asupra tuturor celorlalţi participanţi. Drept suport, vă sugerăm să optaţi pentru o canapea sau un fotoliu, tejghelele barurilor şi vasele de toaletă fiind apreciate de către specialişti ca extrem de incomode.
Notă: Pentru prepararea cum se cuvine a acestui fel, s-ar putea să fiţi nevoit să renunţaţi la un anumit număr de neuroni, dar cu siguranţă veţi considera că efortul a fost justificat.

Somn au jus
Este o variaţie a somnului au feu, în acest caz înlocuindu-se plaja cu o cadă de baie, jacuzzi, bazin sau un alt recipient de mărime variabilă umplut cu un lichid după preferinţă şi renunţând la gresarea prealabilă cu ulei de plajă.
Notă: Riscurile includ, printre altele: sufocare, înec, eviscerare de către un banc de rechini flămânzi.

Somn à la folie
Transmisă de secole, din generaţie în generaţie, această reţetă inspiră şi în zilele noastre nenumărate acte de curaj şi sfidare a conformismului. După principiul de bază "ţara arde şi baba sforăie", nu vă lăsaţi copleşit în momentele de răscruce, ci profitaţi de orice moment pentru a vă regenera celulele. Cu cât acţiunile dumneavoastră se răsfrâng asupra unui număr mai mare de oameni, cu atât rezultatul va fi mai memorabil. Nu vă impuneţi limite, şi dumneavoastră puteţi face istorie!
Notă: Această metodă nu prezintă absolut niciun risc, vă garantăm.

Bon appétit!

'The next time I'm in town.'

Photo by Juha Roisko

Cei mai mulţi dintre oameni îşi fac socotelile atunci când sunt pe cale de a termina ceva, trag o linie lungă şi trec la următorul nivel. Eu trag linii când mă trăsneşte, peste tot, atât orizontalele de toate zilele, precum şi oblice într-o ureche, şerpuite alunecoase şi mai ales punctate (am mai spus că am o pasiune aproape bolnăvicioasă pentru puncte, nu?), aşa că bilanţurile mele seamănă mai degrabă cu modelul pe care-l lasă pe covor bocancii mei verzi când intru val-vârtej în casă dup-o ploaie.

Aşa, acum că am reuşit să-nghesui şi metafora de grădiniţă absolut obligatorie, pot să trec la subiect. Mi s-a sugerat în ultima vreme, prin diverse metode mai mult sau mai puţin subtile, cum că ar fi momentul să las leneveala şi să mă apuc şi eu, în sfârşit, de ceva. La un moment dat, au devenit atât de frecvente à-propos-urile astea, că a început să mi se strecoare pe la ceafă senzaţia că poate, cine ştie, toţi oamenii ăştia or fi având dreptate, fiind atât de mulţi şi de vehemenţi.

Deci mă apuc să fac o listă. Cu numere şi tot ce trebuie, treabă serioasă. Cu ce am făcut eu în ultima vreme, în ordine aleatorie, pe măsură ce-mi aduc aminte:

1. Am tras mâţa de coadă. Cu fermitate şi fără pic de implicare emoţională, aşa cum se cuvine. Ignorându-i urletele sălbatice.
2. Am tăiat frunză la câini. Tone întregi. Şi nu cu toporul sau în vreun robot de bucătărie, ci în modul tradiţional, cu forfecuţa de unghii.
3. Am umblat după ploape. Peste tot. N-a rămas colţişor pe care să nu-l fi cercetat. Nu le-am dat încă de urmă, ce-i drept, dar intenţionez să reiau investigaţia.
4. Am frecat mentă. Cu atâta dedicaţie că mi s-au format băşici în palme. Le-am îndurat cu stoicism şi nu m-am plâns nimănui.
5. Am păzit generaţii întregi de boboci şi-am păscut roiuri de muşte. Nu mi-a scăpat nici una de sub privirea mereu vigilentă. 
6. Mi-am omorât timpul. Cu un profesionalism desăvârşit, fără să mă las înduplecată de patetismul cu care-şi invoca nevasta iubitoare şi copilaşii lipsiţi de sprijin.
7. Am ars gaz. De cea mai bună calitate, în cantităţi care au format la un moment dat un nor imens de fum verzui în jurul casei mele, abia se mai vedea.
8. Am păzit drumul. Nimeni n-a trecut de mine, vă asigur eu, indiferent la ce metode ar fi apelat. 
9. Am târnosit mangalul. În aşa hal încât nici cel mai iscusit detergent din lumea asta nu i-a mai putut da de cap.
10. Am căscat gura. Şi nu doar cât o şură, asta poate s-o facă oricine. Am căscat gura la soare, la lună, la stele, şi ele toate s-au speriat şi-au alunecat înăuntru. Le-am scuipat afară, prea mult praf pentru gustul meu.
11. Am umblat după cai verzi pe toţi pereţii din lumea asta, şi pe încă vreo duzină din cealaltă. I-am luat cu japca pe câţi am putut, şi-am adunat o herghelie de toată frumuseţea. Între timp au tulit-o, ceea ce-nseamnă că iar trebuie să m-apuc de treabă.
12. Am păscut vântul. Să-l vedeţi ce durduliu era când m-am despărţit de el, în cele din urmă, cât de tare se ataşase de mine... Se vede că mi-am făcut datoria cum trebuie.
13. Am bătut ceamburul. Hm, nici eu nu mai ştiu ce-nseamnă exact, dar sunt convinsă că m-am ocupat şi cu asta la un moment dat, şi că mi-am dus la bun sfârşit obligaţia, după cum îmi stă în fire.

Hm, nici nu-mi imaginam să fie atâtea, şi încă aş mai putea găsi câteva, dacă stau să mă gândesc. Şi voi mai aveaţi îndrăzneala să-mi reproşaţi că nu fac nimic, când n-am avut un singur moment liber? 
Ah, de acum pot să mă bucur de odihna pe deplin meritată.

Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)

'The more I talk, the more I turn into a vegetable.'

Photo source unknown

Mie nu îmi pasă.
Ție nu îți pasă.
Lui nu îi pasă.
Ei nu îi pasă.
Nouă nu ne pasă.
Vouă nu vă pasă.
Lor nu le pasă.

Gramatica noastră nu-ți oferă, nici pe departe, suficiente mijloace să arăți că nimănui, da, nimănui nu îi pasă.
(Ceea ce oferă, într-un fel, o oarecare consolare, de parc-ar fi chiar dovada că nu așa trebuie să stea lucrurile, nu?)

'The time is now.'

Photo by M-dude

Câteodată, nu se poate găsi mijloc mai simplu să-ți pui ordine-n viață decât să renunți la somn, pentru o noapte măcar. Și așa, eu una nu reușesc să-i găsesc altă justificare decât că mă mai scoate din câte-o criză existențială, dar astea se-ntâmplă atât de rar, și se rezolvă de la sine în cel mult o săptămână, că tot nu par să scuze uriașul interval pe care mi-l răpește somnul. În timpul ăla, se pot rezolva dintr-o dată toate chestiile de care te-apucaseși de-atâta vreme, dar n-ai avut chef/instrumente/inspirație/dispoziția necesară/o coadă de mătură după ceafă ca să le duci la bun sfârșit.
Noaptea e liniște, și, pe deasupra, știi că toată lumea doarme, în timp ce tu termini de citit o carte, faci liste de cumpărături, îți ordonezi colecția de ceaiuri în funcție de zona din care provine fiecare sortiment (și așa mai departe). Așadar, tu faci ceva, în timp ce ei se mulțumesc să doarmă. Ție îți rămâne sarcina de a menține în viață civilizația umană pe jumătatea ta de glob (bine, ție și celor câteva milioane de cetățeni care lucrează în schimbul de noapte, dar ei sunt plătiți pentru asta!). Așa, mai apuci și tu să te pensezi - dacă ești femeie - respectiv să-ți tai unghiile - dacă nu - doar n-ai avut o clipă liberă toată săptămâna, nici n-ai apucat să respiri! (Desigur, n-ai stat treaz doar ca să scapi de surplusul de materie cheratinoasă, dar cândva tot trebuie s-o faci și pe asta, nu? Și-n plus, te relaxează, mai ai nevoie de o pauză de la munca de salvare a universului, nu ești robot.)
Noaptea e bine, mai latră un câine, mai miorlăie o mâță prin depărtare, mai sorbi din cana cu Earl Grey ce nu apucă niciodată să se golească de tot, te-ntinzi din toate puterile și scoți sunete de gorilă pe moarte - chiar dacă nu-i frumos - și-așa nu te-aude nimeni, și-n plus, e deja ora cinci, ți-ai câștigat cu greu dreptul ăsta. Doar te-ai apucat și tu, în sfârșit, de chestia pentru care ai stat treaz, muncești de vreo oră deja, ar cam fi cazul să iei o pauză. Mai faci un ceai, ieși pe balcon să iei o gură de aer și te trezești a doua zi, cu câteva ore după amiază, cu nasul în cartea pe care trebuia s-o prezinți/brioșele cu care urma să-ți aștepți prietenii la gară/eseul gata printat și înfoliat (și al cărui termen de predare expirase cu fix o oră în urmă), cu un număr astronomic de apeluri pierdute pe telefon și capul cât un sac de ciment.
Eh, dar ai niște sprâncene ireproșabile!

'No more songs about sleep and fire.'

Photo by Pablo Curto

Toată chestia pornea cumva de la insomniile de care sufeream amândoi. În ultima vreme, eu mă încăpățânam să dorm cu orice preț, ceea ce reușeam pentru vreun ceas, după trei-patru ore de zvârcoleală disperată, lapte călduț cu miere și spray-uri de pernă cu levănțică. El, mai înțelept, se resemnase și-și petrecea orele alea citind sau uitându-se la câte-un film. Cel puțin știam că e cineva pe care pot să-l sun și la 4 dimineața fără să risc să-l trezesc.

„Dude, am deja trei sute șaptezeci și opt de mii, patru sute cincizeci și cinci de oi în țarc. Mai are rost? Ce dracu' am făcut să merit asta? Tot ce vreau e să pot dormi și eu ca toți oamenii, cer prea mult de la viața asta?”
„Aoleu, cum de-ai reușit să numeri până acolo? De obicei te plictisești cel târziu la primele cinci sute.”
„Încerc și io, bă. Chiar încerc. Tu ce faci?”
„Mă uit la Ikiru.”
„Pentru a câta oară?”
„Nu știu, probabil a cincea sau a șasea. Devine din ce în ce mai fain.”
„Aha. Mno, hai că încerc din nou să adorm, vorba aia, a optzeci și șaptea oară-i cu noroc. Noapte bună.”
„Somn ușor.”
„Ah, du-te naibii cu glumele tale.”

Și tot așa. Eu aproape că plângeam de nervi, fiindcă-mi imaginam cum toată planeta dormea liniștită, visa unicorni diafani zburdând pe câmpii de diamant și se trezea proaspătă ca un ghiocel, în timp ce eu urma să mă trezesc înjurând și dându-mă cu capul de toți pereții, după care să pic cu capul pe bancă în mijlocul cursului meu preferat. El devenea treptat o adevărată enciclopedie ambulantă în materie de cinema japonez, după care se trezea, înjura, își făcea o cafea de-i stătea păru-n sus toată ziua, până când adormea în cele din urmă, cu capul pe masă în cine-știe-ce birt. Și iar de la capăt, cu mici inversări de personaj, pentru spargerea rutinei.

Într-o noapte, mi-am adus aminte de-o vorbă de-a lui de pe vremuri. La un moment dat, era convins că, dacă cineva se gândește foarte intens la altcineva, ăsta n-o să poată dormi sub nicio formă. Și viceversa. Cum mă plângeam c-am adormit greu într-o noapte, surâdea vinovat, de parcă și-ar fi asumat vina pe deplin. Venea cu ochii roșii și cearcăne adânci și-mi zâmbea fericit, ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de alte asigurări din partea mea. La vremea aia, nu-l luasem niciodată în serios, fiindcă aproape că dormeam și eu ca toți oamenii normali și nu-mi dădeam seama de amenințarea ce s-ar fi putut ascunde în spatele teoriei lui siropos de drăguțe.

Ha ha, foarte amuzant, îmi zic și-l sun. Răspunde mai greu, dar insist, fiindcă mă gândesc că are probabil căștile pe urechi și n-aude telefonul.
„Da.”
„Uite ce-i, apreciez că te gândești la mine, foarte frumos din partea ta, într-adevăr, da' acum chiar aș vrea să dorm. Tre' să mă trezesc la șase jumate.”
„Ce? Scuze, mai zi o dată, n-am auzit, încă-s buimac de somn.”
„Dormeai?”
„Da, am adormit pe la vreo zece aseară, cred. Ce ziceai?”
„Nimic, am dat peste-o chestie pe net, nimic important.”
„Cum nu, tre' să fie ceva, dac-ai sunat la ora asta.”
„Nimic, cică vine Shugo Tokumaru la București, probabil îi doar un zvon sadic, oricum. Noapte bună.”
„Și ție. Vedem mâine ce și cum.”

Eh, mă credeți sau nu, după ce-am râs un pic, am adormit aproape instantaneu, și m-am trezit atât de bine dispusă, că abia m-am recunoscut în oglindă. Ce ți-e și cu teoriile astea.

'Sittin' on top of the world.'

Photo by Cahilus

O fi primăvara de vină, habar n-am, dar mă izbeşte de peste tot sentimentul ăla că mai e încă speranţă pentru lumea asta. Doar la colţ se vinde vată pe băţ la un leu, se joacă Ionesco peste tot, în cinematografe rulează Gilliam, Burton şi Jeunet, apusurile-s din nou fantastice până şi văzute de la fereastră, şi aşa mai departe, de parc-aș fi nimerit în regatul lui Oz. Plănuiam să vă trântesc iar în cap o aiureală cinică şi nihilistă, dar nu mai îndrăznesc, dacă se supără Dylan şi nu mai vine? Retrag şi acritura aia de mai jos, promit să mă abțin de la orice pornire de genul ăsta (măcar azi, na), hai să fluierăm cu toții un cântecel și să țopăim pe câmpii printre lalele sau io știu ce mai fac oamenii când sunt fericiți și e primăvară și toate alea.

De fapt, pe mine mă scuzaţi, mă duc să-mi vând sufletul ca să fac rost de bani pentru bilet.

'Vreau să simt Praga.'

Photo by Meppol

Ah, cum să-ți spun asta într-un fel în care să nu râzi... Ideea e că tu chiar contezi pentru mine, fie că vrei sau nu să accepți asta. Ești importantă, într-un fel, poți să faci mișto cât vrei, da' ideea e că mie nu mi-e chiar egal.
Of, ne scuzați. Are Sindromul Tourette, săracul. Nu-și poate controla vorbele. Spune tot felul de tâmpenii fără să le gândească. Aveți răbdare, vă rog.
Da' ești atât de toantă. Nu glumesc nicio secundă. Vreau să fii aici. Vreau să fii acolo. Vreau un infinit de lucruri și toate te includ.
Vai, îmi pare atât de rău. Credeam că asta va fi o seară perfect normală, contam foarte mult pe asta, de fapt. Să fie totul cât se poate de normal și logic. Problema nu e la mine, bineînțeles, dar oricum, nu asta contează. Sindromul Tourette poate afecta pe oricine, fără nicio avertizare. E genul ăla de chestie care te lovește pe neașteptate, fără să-ți dai seama, oricâte măsuri de prevenire ai avea impresia că ai luat.
E problema mea, recunosc, da, ideea e că îmi pasă mai mult decât îmi imaginam până acum și că depinde doar de tine în ce direcție o să se ducă toată afacerea asta.
Mă scuzați, nu-l luați în seamă. E un sindrom ciudat și e destul de greu să-l controlezi. La un moment dat aveam chiar impresia că m-am molipsit și eu, într-atât de subtil lucrează. Dar nu. Puteți avea deplină încredere în mine. Eu sunt complet capabilă să controlez această stare auto-indusă, dacă vreți, nu există posibilitatea să fiu afectată în vreun fel de vreun mesaj pe care sistemul în care ne încredem cu toții de atâta timp - și a cărui computerizare totală a fost încheiată încă din data de 17 februarie 2009 - l-a înregistrat în felul acesta. E vorba de sindromul lui Tourette, catalogarea a fost finalizată la aceeași dată, câteva ore mai târziu. Sunt pe deplin convinsă de eficacitatea totală a sistemului, la fel ca și Dumneavoastră, de altfel. Nu vă îngrijorați, în epoca noastră este posibilă integrarea totală a individului suferind în societate, cu ajutorul medicației și tratamentului adecvat.
Îmi pasă de tine, oricât ai tot susține că ești o javră insensibilă. Nu-s chiar așa de ușor de speriat. Sunt aici. Vreau să simt Praga, cu tine...
Vai, îmi pare teribil de rău, în mod normal simptomele clasice - atât de ușor identificabile - ar fi trebuit să înceteze demult. De fapt, sistemul brevetat de noi ne oferea garanția absolută că totul va reveni la normal în cel mai scurt timp. Ne cerem scuze, a intervenit o eroare de sistem. Vom reveni cât mai curând, odată ce va fi elaborată legea sub care toate principiile vor fi rezolvate și toate conștiințele vor fi împăcate. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm să petreceți o seară cât mai plăcută. La revedere.

'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.

Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll

Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.