'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.