Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.

Imediat, doamnă, imediat.

Photo by Higgledy

De mult pluteşte în aer "mirosul de vacanţă", dulceag şi sadic. E ca şi atunci când ajungi acasă târziu, înfometat, şi toată scara blocului miroase a cine-ştie-ce bunătăţi. Urci în grabă, aproape că-ţi suceşti piciorul de nerăbdător ce eşti să ajungi acasă, şi atunci când deschizi uşa, în sfârşit, îţi dai seama că mirosul venea din apartamentul băbuţei de lângă. Aşa, toată lumea se bucură de vacanţă, de vară, de toate alea, şi pentru noi urmează bacu', admiterea, şi alte metode de tortură perfecţionate de-a lungul timpului. Şi parcă îţi vine să zici, plângăreţ: "Da' nu-i coreeect...".
Să înveţi pentru bac în ultima săptămână seamănă cu fugitul după tren. Într-un fel, îi invidiezi pe cei care-l aşteaptă de mult pe peron, iar acum n-au nicio grijă. Dar, atunci când îl prinzi, sentimentul ăla de "Mno, că şi io-s în tren, la fel ca voi, chiar dacă voi staţi aici de juma' de oră, în timp ce eu am preferat să-mi beau cafeluţa în tihnă" nu se compară cu nimic. Chiar dacă tu încă mai gâfâi. Eu una n-am pierdut niciodată vreun tren, deşi de multe ori a fost cât-pe-ce. E chestie de încredere, probabil. Cu bacu' nu ştiu, că n-am mai încercat, dar nu văd de ce ar fi altfel.
Azi am descoperit ce sinistru e să ţi se adreseze (vi, mă rog) cineva cu absolvenţilor. Sună mai rău decât majoritatea insultelor pe care ţi le poate arunca cineva în faţă. Absolvenţilor. Rataţilor. Pricăjiţilor. Idioţilor. Pedofililor. Canibalilor. Absolvenţilor. Să-mi mai zică vreodată cineva aşa, şi jur că n-or să-i mai rămână mulţi strămoşi neblagosloviţi. Noroc că următoarea ocazie o să fie peste câţiva ani buni.
Păi, când te trezeşti că eşti singurul om din toată şcoala care nu e îmbrăcat în alb-negru, dar până şi cele mai prietenoase profe trec pe lângă tine fluierând, e semn bun, nu? Iar dacă după aia mai începe şi o furtună, şi ca să ajungi la masa vecină trebuie să treci printr-o cascadă, atunci n-ai decât să te bucuri, şi să fluieri şi tu în continuare.
Ceea ce o să şi fac.

'Boys don't cry.'

Photo by Amanda Keeys

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca - deci şi pe partea mea - şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ştia că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam cu el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Sunetul ăla, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi-verzulii, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.
Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?
Atunci am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batistuţe de hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.
După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că nu ştie nici el, dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.
A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.

Da, pe naiba.

Photo by Milleflori

Tocmai mi-am dat seama că azi - adică ieri, tehnic vorbind - nu era şi ziua mea, că doar, oficial, nu mai sunt copil, deci trebuia să-mi mişc fundul şi să votez. Ha ha. Azi, eu eram Căpitanul Matamore, care a găsit hârtie pentru origami şi buburuze cu magnet pentru frigider, şi a fost foarte încântat de asta, chiar dacă nimeni n-a auzit ce tot spunea el. Puteam să-i înjur pe toţi, şi n-ar fi fost nicio diferenţă, ba chiar ar fi aplaudat la fel de conştiincios.
Trecea pe-aici mai devreme un nene (nu pot şti sigur, dar presupun că era un nene) care claxona de zor, şi chiar ţinea destul de bine ritmul. Cred că vreo trei minute a durat toată chestia, cam cât o piesă mai scurtă, aşa. Şi, nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut ideea.
Şi n-am vrut să împart cu nimeni cookie-urile mele, după care le-am desfăcut şi mi-am dat seama că erau cu cocos. Am mâncat două totuşi, aşa, din pur masochism şi ca să le fac în ciudă, după care a fost nevoie de limonadă.
În afară de asta, peste tot e vorba de sfârşituri şi de ultimele chestii, lucru care mă deprimă cumplit. La naiba, nu pot să cred că s-ar schimba ceva, deşi ieri am râs copios uitându-mă pe pozele pentru tot soiul de diplome sau io-ştiu-pentru-ce-altceva, făcute în ultimii ani. Şi cum eu tot refuz să accept ce se-ntâmplă în jurul meu, probabil că o să mă trezesc aşa, peste vreo lună, şi o să-mi dau seama că, totuşi, mda, ceva e altfel, chiar dacă oamenii încă se uită ciudat la mine dacă mă văd cu ceva aparent alcoolic în pahar, în timp ce eu par a fi abia ieşită din generală. Ceea ce mie îmi convine perfect, de altfel.
Şi nu-nţeleg de ce ar trebui să mă deranjez să încropesc o încheiere pentru toată aiureala asta, din moment ce nici introducere, şi nici cuprins nu are. Dar totuşi, ca o concluzie, sfârşiturile sunt supraevaluate. Mai ales alea fericite.