Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.