Bilanţ la sfârşit de lume. Partea întâi: pe unde mi-o fi prosopul?

Photo by Chema Madoz

Trăia odată într-un ţinut nu tare-ndepărtat din punct de vedere fizico-geografic o fată. Bun, păi să vedeţi, fata asta se aflase dintotdeauna în război cu timpul. Nu c-ar fi avut ceva personal cu el - sau cel puţin nu de la-nceput - dar nu-i plăcea ei ideea, şi gata. Niciodată nu-i ieşea cum trebuie împărţeala (înmulţirea nici atât), îl ponegrea pe unde apuca, el i-o plătea-napoi cu fiecare ocazie, şi uite-aşa.
Dimineaţa, trezirea la 6 jumate, mai puţin să-mi termin visul, ah, extratereştri nemernici, de data asta n-o să vă mai meargă, specia umană trebuie să supravieţuiască şi las' că vă arăt eu vouă, până ia sfârşit lupta (cu ajutorul nepreţuit al războinicilor din jeleu care-i execută pe toţi cu ajutorul unor nepreţuite chitări electrificate) s-a făcut deja 7 şi-un sfert, dar ce vă imaginaserăţi? Universul nu se poate salva singur. Ba poate, da' pur şi simplu n-are chef astăzi. Aşadar, smulge ea din dulap o cămaşă-n carouri şi-un papion cu buline din mulţimea de cămăşi identice în carouri măsurate cu rigla şi papioane în diverse combinaţii de buline albe şi bleu-marin şi-o tuleşte-n bucătărie unde, ca de obicei, n-o aşteaptă o cană cu Earl Grey aburind. Ca de obicei, oftează, şi-l prepară ea singură şi nu se-ndură să fumeze pe balcon ca să nu-i strice peisajul matinal băbuţei de vizavi. Ah, şi pantalonii, da, desigur. Oare ce pantaloni purta autenticul Earl Grey atunci când cobora la micul dejun? Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, aşa să ştiţi, copii, sub nicio formă să nu-l neglijaţi. Cheesecake şi căpşuni venite direct de la Păuliş - această capitală mondială a căpşunilor cu adevărat adevărate - un strop de lapte în ceai, astăzi inventăm lucruri despre un oarecare poet modernist american, ah, ce deliciu.
Şoferii de pe 27 sunt întotdeauna drăguţi, aşa cum le stă bine tuturor persoanelor care lucrează sub auspiciile şaptelui, bine-nţeles. Dacă am sta să adunăm cele cinci secunde în plus pe care le petrece autobuzul în fiecare dimineaţă în aşteptarea oricărui alergător disperat, într-o lună s-ar aduna 140 de secunde, asta face două minute întregi plus rest, într-un an 1680 de secunde, adică 28 de minute, ne şopteşte colegul din faţă, doamne-dumnezeule, duzini de miniştri japonezi şi-au făcut harakiri pentru mult mai puţin, dar ce compromisuri nu suntem noi dispuşi să facem în numele politeţii, al cavalerismului şi-a eventualei fuste scurte pe care-o ridică puţin vântul? Ah, ce bine că n-o să avem niciodată timp de pierdut cu socoteli dintr-astea de-a dreptul deprimante, zău.
Eh, fata asta. Ştiu că la prima vedere vă pare complet iresponsabilă, capul i-e iremediabil pierdut printre norişorii ăia de vată de deasupra patului, în ciuda faptului că n-a cruţat niciun efort sau cheltuială pentru expediţiile de recuperare pe care le organizează cu regularitate. Dar n.are nici cea mai mică pretenţie să empatizeze cineva cu ea, asta-i drept. În perioada asta a renunţat până şi să-şi mai vadă prietenii, darmite să le mai irosească preţioasele minute naţionale, tocmai ca să-i scutească de vreo posibilă revărsare fetidă de frustrări direct în capetele lor proaspăt coafate, respectiv permanentizate. E cât se poate de bine intenţionată, zău aşa, în ciuda celor câţiva masochişti care nu-nţeleg de vorbă bună şi se-ncăpăţânează să-i stea în preajmă.
Poate că, din pură curiozitate ştiinţifică, încearcă să vadă cât de departe poate să-ntindă sfoara. Poate că o tentează ideea să-şi prelungească agonia, fiindcă nu vrea s-accepte ideea că ah, iar ia sfârşit o eră, la naiba, nici nu te-apuci bine de ceva şi se trezeşte cineva să vină şi să-ţi zică absolventule, fără nicio jenă şi de faţă cu toată lumea. Nu, de data asta n-o să mai intru în jocurile voastre murdare, înţelepciunea populară spune că adevăraţii înţelepţi sunt ăi de stau lejer pe bancă şi-i privesc pe ceilalţi sărind din lac în puţ, dar nu, asta s-ar chema o rebeliune într-atât de copilărească încât nici măcar pe mine nu m-ar putea convinge.
Bun, zise ea, dar eu n-am pretins niciodată că aş fi altceva decât un copil prostuţ, la ce altceva te-ai putea aştepta din partea mea? Aşa cum stătea ea pe-o bancă în parc, se apropie un băiat şi-i înmână un bileţel semnat de Organizaţia Mondială a Copiilor Care Sunt Capabili să se Organizeze Singuri Fiindcă Nu Sunt Atât de Prostuţi pe cât Îi Crede Toată Lumea. Şi aşa află ea că nici vorbă s-o accepte cu braţele deschise în rândurile lor, mai ales în perioada asta, doar se apropie Ziua Copilului şi nu-şi pot permite genul ăsta de publicitate negativă. Îi explicau clar, în litere mari, rotunjite şi atârnând frumos una în continuarea celeilalte, că modul în care abordează ea problema nu-i în niciun caz copilăresc. Se ştie că un copil e în stare să-şi termine toate temele în zece minute, dacă-i promiţi că-l duci la circ. În schimb, tu nu-ţi împlineşti norma pe care tu însăţi ai fixat-o fiindcă-ţi pierzi vremea încercând să intri în starea de spirit adecvată concertului pe care ţi l-ai promis drept răsplată, după care îţi pedepseşti lipsa de seriozitate interzicându-ţi să ieşi din casă şi îţi plângi de milă toată seara fiindcă eşti dezamăgită de tine, sătulă de viaţă şi vai, doamne, de lumea nedreaptă în care eşti obligată să trăieşti. Aşa că, decretă el, mie nu-mi pare deloc c-ai fi un copil prostuţ. Eşti doar prostuţă, şi atât. Şi nu ştiu cu ce parfum te-ai dat, dar miroşi a biscuiţi cu vanilie.
Bun, toate ca toate, îi dădu ea dreptate, dar de unde şi până unde vanilie? Vezi-ţi de treabă, omule, şi nu-mi strica feng shui-ul, că mâine tre' să fiu iar pe câmpul de luptă, pe tărâmuri lingvistice de-astă dată. Şi socoti ea că mai avea prea puţin timp la dispoziţie ca să vadă toate filmele pe care le ratase atunci când rulau ele la cinema. Şi sub nicio formă nu fusese vreodată în stare să ia în discuţie varianta piratării (în afară de biologie în liceu, când materia era cumplit de plictisitoare, iar pe profă nu părea s-o deranjeze deloc, dar deloc).
Şi uite-aşa, în momentul ăsta lucrează de zor la o maşină a timpului, care s-o ducă înapoi un pic, când era copil cu-adevărat, sau dacă nu se poate, măcar la-nceputul anului. Sau al semestrului. Chiar şi-nceputul lunii trecute pare ceva mai puţin periculos. Şi e drept că a cam chiulit ea la câteva lecţii de fizică, istorie şi morfeologie, dar ştiţi ceva? Mai are-ntr-o sticluţă o picătură dintr-o poţiune care i-a scos pe mulţi alchimişti din belea, la vremea lor - se cheamă Norocul Prostului. Nu-i vorbă, nu se bazează ea pe asta, ci-i doar a naibii de curioasă să vadă ce-o să se-ntâmple, atâta tot.


Notă: Această poveste e în întregime inventată. Orice asemănare cu personaje reale sau cu gazda blogului de faţă este pur întâmplătoare, puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Ştiţi doar că eu nu mint niciodată.

Traduttore, tradittore.

Photo by Chema Madoz

Bineînţeles, fiindcă asta mi-e meseria şi pasiunea de-o viaţă, la un moment dat m-am încumetat să-l traduc şi pe el. Era un moment important pentru noi, şi-am vrut să-l surprind cu ceva deosebit.
Spre nedumerirea mea, n-a părut deloc încântat de imaginea pe care i-am oferit-o, cu toate că m-am silit din răsputeri să respect toate regulile şi principiile artei. Mi-am cerut scuze şi i-am promis că n-o să mai încerc niciodată să fac asta, gândindu-mă că, fără îndoială, a considerat că nu i-am făcut câtuşi de puţin dreptate.
Dar el nu ştie că, în secret, am început să lucrez la cea mai grandioasă traducere care a fost pusă vreodată la cale, capodopera întregii mele cariere cu adevărat.
Ah, ce-o să-l iau prin surprindere, abia aştept să-i citesc bucuria pe faţă!

Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.