Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.