Pasul unu: Notează absolut tot, nu se știe când o să-ți folosească.

Photo by JohnnySix

Tocmai ați fost anunțată drept fericita câștigătoare a Premiului Pentru Cel Mai Tont Om Din Lume, felicitări!
Eh, mulțumesc.
Cum v-ați simțit când v-ați auzit numele strigat în fața a mii de oameni care ar fi dat orice să se afle în locul dumneavoastră în acel moment magic?
Hm. Nu știu din ce surse ați aflat dumneavoastră așa ceva. La ceremonie au fost prezenți doar șapte locuitori ai planetei HD 209458d care își petrec vacanța de iarnă pe Pământ și doi greieri cu urechi, toți prieteni apropiați de-ai mei.
Era doar o întrebare-standard, pe care le-o punem exact în aceeași formă tuturor personalităților pe care le intervievăm, pornind de la ideea că nimeni nu va admite că nu există cel puțin 2340 de persoane care să îl (sau o) idolatrizeze. Dar se vede că dumneavoastră meritați pe deplin premiul care tocmai v-a fost acordat. Și totuși, care sunt motivele pentru care afișați în continuare acest exclusivism de-a dreptul ofensator, în ciuda incidentelor de anul trecut?
Ce incidente, domnule?
Știm din surse sigure că a fost vorba de o adevărată revoltă, oricât de tare ar fi încercat autoritățile să mușamalizeze situația. Se pare că cel puțin două străzi - dacă nu chiar întregul cartier - au fost indignate de luminițele ce pâlpâiau neîncetat în grădina dumneavoastră, chiar și la ore indecent de mici, de cele două albume ale lui José González pe care le-ați ascultat încontinuu timp de treisprezece zile și mai ales...
Of, dacă nu m-aș fi chinuit atâta să pun mâna pe trofeul ăsta, aproape că vi l-aș fi oferit dumneavoastră, pentru că în mod sigur îl meritați mai mult decât mine.
Vai, ce onoare! Ați auzit, dragi ascultători din întreaga lume, sunteți martori la un moment istoric, însăși...
Mi-e somn. Uitați, ăsta e premiul. L-ați câștigat pe drept. E al dumneavoastră.
Dar e... un pachet de müsli cu alune!
Da, și-am bătut jumătate de oraș ca să găsesc așa ceva. Sper să-l apreciați cum se cuvine.
Vreți să spuneți că...
Da, premiul ăsta eu mi l-am acordat singură. Noapte bună.

Și l-au întâmpinat cu tot respectul cuvenit.

Photo by D-e-x-x-a

Uite băi, mi s-a-ntâmplat ieri nemaipomenitul, nemaivăzutul, nemaiauzitul, neînchipuitul, neîntâmplabilul, într-un cuvânt. Și anume: eu - EU, da? - am pierdut un tren, ieri-dimineață. Cum de-a fost posibil așa ceva nu mi-am dat seama nici acum, dat fiind faptul că am pornit de-acasă cu vreo douăzeci (20!) de minute înainte de plecarea trenului. Bine, pe vreo șase dintre ele le-am petrecut în fața blocului, așteptând taxiul, care mă aștepta și el - în spatele blocului, bineînțeles. Au mai fost și vreo două semafoare pe roșu, și-o coadă mică la un pod, dar asta nu-i o scuză, nici pe departe. Băi, eu n-am pierdut niciodată un tren, tu înțelegi? Absolut niciodată! Chiar dacă ajungeam în gară cu zece minute după ce trenul ar fi trebuit să plece, se nimerea întotdeauna să aibă întârziere. Întotdeauna părea să mă aștepte pe mine, în mod special, dar totodată de la sine înțeles. Nimeni nu m-a lăsat vreodată în urmă, oricât de tare întindeam sfoara.
Și-ți dai seama prin ce șoc am trecut ieri, când am văzut nenorocitul ăla de tren ștergând-o din fața mea taman în secunda când se-mplinea cifra de pe panou, uite-așa, ca să-mi facă în ciudă. Clar, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit în momentul ăla. Am ieșit val-vârtej din gară, fiindcă nu mai puteam respira aerul ăla ce parcă îmi râdea în nas, nu puteam suporta să dau ochii cu toți oamenii care fuseseră de față la înfrângerea aia penibilă, și m-am oprit abia în fața semaforului. Cred că s-au schimbat de vreo patru ori culorile până mi-am dat seama că-i verde și-am traversat. Atunci mi-am dat seama că primul semn apăruse deja, dar nu-l băgasem eu în seamă: vineri am ajuns prea târziu, așa că nu mai era loc și-am stat în picioare (vorba vine, fiindcă de fapt am stat turcește într-un colț) vreo trei ore, până s-a mai eliberat trenul. O chestie destul de jenantă pentru cineva ca mine, care pretindea că are toate Căile Ferate la degetul mic. Încă în stare de șoc, m-am târât până la Pogo, cocoșată sub rucsacul care avea toate lucrurile grele deasupra, bineînțeles. M-am urcat într-un autobuz, era să uit să cobor și-atunci m-a pocnit direct în breton: băi, lumea nu se mai învârtea după cum aveam eu chef! La o adică, era inevitabil să se ajungă la asta la un moment dat, amețise și ea de la atâtea Înainte! Înapoi! Culcat! Mișcă-ce-mai-aștepți?! Stânga! Dreapta! Stânga! Șapte-flotări-dă-i-drumu'! Dreapta! Dreapta! Dreapta! Dreapta-am-zis-bă-ești-surdă?. Da' chiar nu mă așteptam să se întâmple atât de devreme.
Păi, și ce era să fac acum? Să încep să mă învârt și eu odată cu lumea, pe ritmuri dictate de cine-știe-ce entități autoînvestite în funcții supreme, cum fac toți ceilalți fără să crâcnească? Dar asta mi-ar distruge complet orgoliul, care și așa e destul de vulnerabil în ultima vreme. Să continuu să mă pretind specială, chiar după ce însăși temelia naturii mele divine s-a prăbușit atât de spectaculos și fără urmă de echivoc? Dar asta n-ar putea să funcționeze decât dacă m-aș tunde zero și m-aș muta în Alaska, unde aș încerca să învăț limba recent decedată a tribului Eyak. Să fug de-acasă? Dar asta am făcut-o deja, cu deplinul consimțământ al ambilor mei părinți, bineînțeles. Nu, nu-mi trece prin cap să mă mărit - ca să facă totuși cineva toate lucrurile alea pe care ar trebui să le fac eu și nici să mă sinucid, deși asta ar presupune să nu mai fie nevoie să-mi iau vreodată o responsabilitate cât de mică.

Ei, și atunci?

Ete na, doar nu credeai că am găsit Răspunsul, așa, dintr-o dată, că s-or fi năpustit asupra mea toate Revelațiile din lume doar fiindc-am pierdut un tren și s-a nimerit să-ți povestesc și ție. Habar n-am ce-o să fac mai departe, cum n-am avut vreun pic de habar nici până acum. O să-mi văd de treabă - și o să mă prefac că toată Treaba asta are măcar așa, un strop de importanță - și o să învăț să merg pe bicicletă (deși n-o să-mi folosească la nimic când o să vreau s-ajung mai departe de dealul de vizavi). Și - mii de fulgere! - tipa din camera de deasupra tocmai a scos un răcnet, și încă unul cumplit de-a dreptul, în semn că mă aprobă, desigur. Iar eu nici n-am nevoie de mai mult.

P.S. Am înțeles că respectiva face chestia asta destul de des, probabil visează urât sau o vizitează și pe ea monstruleții cu păr verde.