Ei, şi ce?

Photo by Lumihiutale

Of, la naiba, ce mi-ar plăcea să ştiu să înot, mai ales acum, c-a început din nou să plouă. Să găsesc ceva sticluţe dubioase, să le beau conţinutul şi să mă fac mică de tot. Să mă bălăcesc prin toate băltoacele şi să nu-mi pese dacă mă stropesc sau îmi ud părul, să nu mă deranjeze că apa e murdară şi rece. Să le dezleg şireturile oamenilor care se opresc pentru câteva minute în faţa unui bancomat sau dimpotrivă, să le leg celor care se opresc să vadă ce film rulează săptămâna asta la Arta (ar trebui să fie fain, zic eu). Şi ei să n-aibă habar de ce li se-ntâmplă. Să port bocancii ăia verzi, să se umple de apă şi să tropăi în ei, lăsând băltuţe peste tot în urma mea. Urme mici de tot, ca şi picioarele unei broaşte, de exemplu. Şi bocancii se micşoreze şi ei odată cu mine. Umbrela verde nu, deocamdată mă aşteaptă într-o vitrină, pentru că mi-a fost prea lene să intru şi s-o cumpăr, atunci când eram suficient de mare încât să pot deschide uşa magazinului. Acum mi se pare imensă, ar putea feri de ploaie o întreagă armată de monstruleți ca mine, care nici măcar n-avem nume, fiindcă mi-e prea lene să găsesc unul la ora asta. Chiar aşa, soluţia aia are efecte ciudate, n-am mai fost trează la ora 8 de săptămâni întregi, şi atunci nu pentru mult timp. Păcat c-am băut-o pe toată.
Hmm, oare cât timp mai durează efectul? Adevărul e că pe sticluţă nu scria Drink me, sau ceva care să-mi dea de înţeles c-ar fi potabilă. Ar fi putut la fel de bine să fie însemnată Şampon pentru păr fragil, Gel de duş cu extract de mentă sau apă de gură. Avea gust mentolat, şi eu am dat-o pe gât. Şi n-am dormit azi-noapte. Mă duc să-mi iau umbrela aia, până nu se luminează de tot.
Şi încă mai plouă, he he.

'This is not a love song.'

Photo by Mirjan Rooze

Vreau o casă cu pereţii atât de subţiri, încât atunci când îndrepţi spre ei o lanternă sau farurile unei maşini, să devină transparenţi.
Vreau să stăm pe două bănci diferite în parc şi să ne trimitem bileţele scrise pe şerveţele prin copiii care se joacă la groapa de nisip de lângă noi. Şi mie să-mi vină să strănut, din reflex să-mi pun la gură şerveţelul pe care-l ţineam în mână în momentul ăla, şi scrisul tău să-mi rămână întipărit pe faţă.
Vreau ca şi ţie să-ţi placă Adam Green şi, în timp ce bem un ceai în cafeneaua mea preferată care n-o să mai fie închisă, să izbucnim în dans, şi toţi oamenii din jurul nostru să ştie paşii şi să ni se alăture, exact ca în musical-urile absurde de pe vremuri.
Dar în momentul ăsta mă chinuiesc din răsputeri să mă gândesc la altceva, fiindcă n-am voie să mă îndrăgostesc de tine. Şi vreau să fug iar undeva, până trece pericolul. Tu să te-ascunzi, şi când o să mă-ntorc, o să fim iar prieteni. Vrei? Îi dau şerveţelul fetiţei cu rochiţă bleu şi o zbughesc în sus pe scări, fără să arunc vreo privire înspre tine. Tu te mulţumeşti să taci, sau cel puţin mie aşa mi se pare.
Şi parcă începe iar să plouă, cu tunete şi fulgere, aşa cum ne place nouă.

Şi eu, şi eu!

Photo by Led3

Din tavan atârnă zeci de ţurţuri, şi de pe fiecare dintre ei se scurge câte o picătură de apă la cinci minute. Ea fuge de la un ţurţure la altul, încercând să prindă stropii într-o sticlă de apă plată de jumătate de litru. Aleargă deja de vreo oră, şi încă n-a umplut-o.
Mie începe să-mi pară rău că am venit înapoi. Afară sunt 50 de grade la umbră până şi noaptea, nu e apă caldă şi o să fac meningită dacă mă mai spăl pe cap cu apă rece. Citesc din Le livre du thé, sunt răguşită şi n-am chef să vorbesc cu nimeni.
Ar mai încăpea vreo două degete de apă în sticla aia, dar ea îi pune capacul şi îl strânge bine de tot. Niciodată sticlele de apă, suc - sau orice altceva ai cumpăra - nu sunt pline până la refuz. Spaţiul ăla gol e păstrat special pentru ca particulele să aibă loc să-şi desfăşoare în voie mişcarea browniană, sau ca să poţi agita o sticlă de cola şi să ţâşnească toată spuma afară atunci când o deschizi. Sau ca să se poată lovi lichidul tot timpul de pereţii sticlei, aducându-ţi aminte tot timpul că ai ceva de băut în geantă.
Mă întreb dacă americanii cu care am venit ieri pe tren or fi reuşit să găsească drumul spre Sibiu. Păreau fascinaţi de Europa, unde bărbaţii poartă poşetă, unde nu chiar toate femeile sunt obeze şi orice tip din tren are în rucsac un bax de bere rece (or fi nimerit ei bine, ce să zic, eu de obicei nimeresc doar bere caldă şi bătrânei cu paporniţe). Data trecută am venit cu un norvegian care scria ghiduri de călătorie, mergea la Săpânţa şi care, în anul când lucrase ca profesor suplinitor, dezvoltase un sistem elaborat care îţi permitea ca, prin combinarea unui număr de termeni, să creezi o infinitate de înjurături, fără posibilitatea să se repete vreuna. Elevii fuseseră foarte încântaţi, bineînţeles. Începe să-mi placă să merg cu trenul ăsta.
Ţinea sticla plină cu apă în mână şi o studia în dreptul razei firave ce se strecura printr-o gaură din tavan. Apa era foarte curată, perfect transparentă, cu excepţia câtorva particule minuscule de calcar care sclipeau în lumină. Picături mari cădeau fără încetare de pe ţurţuri, dar nu îi mai păsa de ele. Avea o jumătate de litru de apă îmbuteliată ireproşabil şi asta era tot ce-şi putea dori.
Îmi tot repet că n-o să ajung la Sziget, că Massive Attack şi Adam Green pe parcursul a doar două săptămâni sunt mai mult decât pot suporta. Îmi cad ochii pe cocorul din hârtie albastră cu care m-am jucat, aşteptând să înceapă concertul. Trebuie să găsesc pe cineva dornic să-l adopte. Mai am un greier cu magnet şi doi trovanţi în formă de animale preistorice, dintre care unul şi-a rupt o ureche în timpul transportului. Şi mi-e dor de tine.
Raza de lumină care se strecoară în peşteră devine din ce în ce mai fierbinte, ei îi e tot mai cald, gâtul i se usucă fulgerător, cu ultimele forţe apucă sticla de apă şi o goleşte până la ultima picătură, după care oftează lung, satisfăcută în sfârşit. Pereţii peşterii se prăbuşesc în jurul ei, totul e verde, iar din înalturi continuă să cadă picături din apa binefăcătoare.
Iar eu îmi jur că n-o să mai încerc vreodată să mă uit la televizor, unde nu mai vezi filmul de reclame.