Apă, ploaie şi 'de' la mijloc.

Photo by Cahilus

Îmi plimbă distrat degetele prin păr de fiecare dată când trece pe lângă mine. Da, ce-i? 'Nimic, voiam să văd dac-ai adormit.' Nu mi-e somn, îi răspund ridicându-mi picioarele pe perete. El se învârte în continuare prin cameră, de parcă s-ar pregăti să spună ceva. Știi ce-mi trecu prin cap? contraatac eu. 'Probabil te gândeai la câte vise-ți făceai anul trecut pe vremea asta, și cum în momentul ăsta chiar nu mai vrei cine-știe-ce de la viață, cum te blazezi de la o zi la alta și cum nu-ți mai pasă de nimic, mda, știu toată povestea, nu-i decât a șaptea oară când o aud pe ziua de azi.' Nu, de fapt mă gândeam să iau o foarfecă și să-mi bat joc de coama ta de Samson, că nu te-am văzut niciodată cu părul scurt. Da' aproape că ai și tu dreptate. Cum de-am ajuns să nu mai fac altceva decât să-mi plâng de milă? 'Poate fiindc-ai găsit destui tonți să te-asculte?' Hehe. Se lasă iar o tăcere din aia de ne auzim gândurile unul altuia, și tot ce-mi spune e 'Așteaptă, unde naiba fugi? Nu putem vorbi și noi odată ca oamenii?', în timp ce eu râd prostește și încerc să văd până unde pot urca cu tălpile pe perete. Tot el cedează primul: 'Nina Simone?' Mda, înăbușă tăcerea cu muzica altora, poate n-o să mai urle așa de tare.

Recviem pentru un borcan cu dulceaţă de nuci verzi.

Photo by Junehee

Partea întâi: Habar n-ai de nimic.
Mi-e al naibii de dor de vremurile când nu-mi păsa, pur şi simplu. Mă jucam cum și cu cine aveam eu chef şi chestiunea cea mai importantă din universul meu era să fac rost de bani pentru Sziget. Şi dintr-o dată, totul a devenit atât de imperativ, de categoric şi de grav. Nu-s capabilă să mă joc sub genul ăsta de presiune. De unde atâtea scopuri mărețe, dileme existenţiale şi soluţii universale? Lumea-i doar o imensă groapă cu nisip, pe care unii-l folosesc ca să-şi înalţe castele, alții să construiască baloane diafane de sticlă, şi alţii să-şi îngroape rahaturile - pardon my French. Prea puţini sunt cei care mai au timp după toate astea să-şi întindă un prosop şi să se bucure de ce-au în jur.

Partea a doua: La ce bun?
Bineînţeles, de la un timp îmi dau şi eu seama cât de absurdă e întrebarea. Cât de absurd e totul, şi cu atât mai delicios. Ce ironii amare se ascund în spatele vitrinei în care strălucesc revelaţii frumos ambalate în hârtie colorată, miracole glazurate cu zaharicale din belşug şi sensuri înşurubate în flacoane de toate mărimile, pentru toate gusturile. Vreau să reproduc Ghidul autostopistului galactic din litere tăiate din paginile cărţuliilor Lonely Planet, vreau să-mi cumpăr o bicicletă verde, vreau să inventez un yo-yo inteligent, vreau să ies cu tipul de la bibliotecă, vreau să dovedesc existenţa Unicornilor Invizibili şi Roz. Avem de toate, de care aţi dori? Poate v-ar plăcea ca mâine să zburaţi pe Lună, se poate; desigur, vă va costa ceva mai mult. Drept aperitiv, poate aţi vrea un prieten nou? Iar ca fel principal, sunt convinsă că v-ar încânta o soţie drăguţă şi iubitoare, care să vă pregătească cele mai spectaculoase torturi cu ciocolată din lume. Sau, în cazul în care nu vă daţi în vânt după dulcegăraie, n-aţi vrea să visaţi la ceva mai practic, de exemplu, să vă vedeţi copiii la casa lor? Sau să aveţi propria dumneavoastră afacere! Priveşte-le pe toate, acolo, ai impresia că trebuie doar să întinzi mâna şi să înşfaci tot ce pofteşti. Cofetăria de vise decorate cu grijă în culori artificiale, farmacia cu doze mici din speranţa absolut necesară supravieţuirii, îndesată în fiole mici şi sterile pentru uz intravenos, casieria în faţa căreia aştepţi cu regularitate plata care ţi se cuvine.

Partea a treia: Ce-ar fi putut fi mai rău.
Da, prima dată năvăleau pletele alea printr-un colţ prost izolat, şi dup-aia se auzea sunetul ăla sinistru, degeaba, doar nu ţin la mine aiureli de genul ăsta, şi cu toate astea am tras perdeaua de la duş în aşa fel încât să pot urmări în oglindă orice mişcare ar fi avut loc în baie şi ţi-am zis că după trei minute îmi spălasem deja toţi dinţii, ceea ce-mi ia de obicei în jur de un sfert de oră dar asta nu-i treaba ta, în fine, nu, serios, doamne-fereşte, ai face bine să râzi mai mult şi să vorbeşti mai puţin, pe cuvântul meu, ţi-ar face foarte bine, oricum nu contează ce zici, nu e ca şi cum cineva ar ţine evidenţa, şi toţi sunt exact la fel de senili ca mine, nu?

Partea a patra: Fără văicăreli.
Avem nevoie de control, măcar pentru încă puţin timp. Nu ştim nimic, şi totuşi ştim mult prea mult.
Mai bine du-te şi te culcă. Aşa n-o să mai fie nevoie să te gândeşti la nimic.

Partea a cincea: Neterminat.
Şi aşa am ajuns în sfârşit la răspunsul pe care-l căutam de atâta timp: că tot ce trebuia să fac era să... AAAAAAGH.

(Nota editorului: Aici ia sfârşit manuscrisul original al ultimei depresii documentate ale persoanei în cauză. Ne temem că revelaţia sa finală nu va ajunge niciodată la marele public, dedesubtul ultimului cuvânt pagina fiind pătată cu un lichid suspect, de culoare maroniu-roşiatică, posibil sânge, probabil drept urmare a unei puternice hemoragii nazale sau înjunghieri în zona toracică. Investigaţiile vor continua.)

Down-down-up-up-down-up.

Photo by Clinton Bragger

Scara:
Nici el nu-şi nimereşte cum trebuie nasturii cămăşii, niciodată. Stă într-o dungă, aşa, de parcă în orice moment s-ar putea întoarce cu capul în jos, dac-ar vrea. Să ne bem ceaiul pe tavan, şi să fie tot timpul ora cinci după-masa.
Şarpele:
Ce stupid. Senzaţia asta că poţi face lucruri, că totul depinde de tine, că, dacă vrei cu adevărat, o să realizezi ceva, poate chiar o să faci o schimbare, cât de mică. Aiureli. Vorbe-n vânt. Degeaba.
Scara:
Ah, e bine. Pe mine un pachet de stafide încă mă mai poate face fericită. Înseamnă că n-am îmbătrânit atât de mult.
Şarpele:
Vreau să-mi dai un şut. Cât poţi de tare. Undeva unde să mă doară al naibii. În genunchi, de exemplu, să n-o mai pot lua la fugă de fiecare dată când simt apropierea unei cât de mici responsabilități, unei cât de vagi implicări. Vreau să pot face şi eu odată ceva de-adevăratelea, de la-nceput până la capăt.
Scara:
Zidul roşu din cărămidă. L-aş fi înghesuit în rucsac şi l-aş fi cărat cu mine acasă, să-l lipesc peste peretele verde la care mă holbez până dimineaţa, chinuindu-mă să adorm. Chiar aşa, o cameră are cel puţin patru laturi, dacă aş şti cine-a decretat pentru prima dată că toate trebuie să aibă aceeaşi culoare, l-aş da cu capul de toţi pereţii din lumea asta (nu ştiu de ce, dar sunt aproape convinsă că-i vorba de un bărbat).
Şarpele:
Ochii-mi-sunt-umflaţi-şi-roşii-capul-mi-e-o-gaură-neagră-din-care-n-o-să-ies-decât-in-viata-viitoare-totul-are-gust-de-prune-putrede-telefonul-sună-ncontinuu-nu-pot-scoate-nici-măcar-un-sunet-încuie-uşa-de-două-ori-şi-du-te-ninge-da-ninge-habar-n-ai-cât-de-mult-te-urăsc-fugi-cât-mai-poţi.
Scara:
Le petit prince, trenul, covrigeii şi zăpada ce sclipeşte pe vârfurile din depărtare, aici plouă, acolo ninge şi nu e niciodată nevoie de mai mult.
Şarpele:
Dacă mi-ar fi spus că mă urăşte, ah, ce simplu ar fi fost atunci! Nimeni nu mi-a spus vreodată că mă urăşte, la modul serios. Chiar n-am fost capabilă să trezesc sentimentul ăsta într-un singur om, în toată viaţa mea? Toată lumea declară dragoste eternă cu atât de multă uşurinţă, de ce nimeni nu se mai aventurează să urască de-adevăratelea?
Scara:
Şi cheia ta, mă fascinează cheile. Să poţi să-ţi pui la păstrare o bucată din viaţă într-un buzunar. Să-ţi poţi bloca accesul într-un colț al vieţii tale scăpând de obiectul miraculos ce-ţi deschidea uşa spre iad. Cheia ta îmi place tocmai fiindcă pare simplă şi neşlefuită, dar n-o să găseşti pe nimeni în lumea asta care să fie în stare să-i facă un duplicat. 
Şarpele:
Întotdeauna recunosc când mă simt vinovată de ceva. Problema e că ar trebui să-mi pară rău, nu? Să promit că nu mai fac. Să încerc să mă corectez. Eh, degeaba. Nu ştiu dacă sunt capabilă să-mi pară rău cu adevărat pentru o tâmpenie. Foarte rar am regrete. Admit c-am spus sau c-am făcut o prostie, asta e, trecem mai departe. Nu e rea-voință, nu ştiu ce e. Tratez fiecare om, în frunte cu mine, ca pe o entitate de sine stătătoare şi imutabilă. Nu am neapărat pretenţia ca şi ceilalţi să mă trateze aşa. Nu am nicio pretenţie, de fapt. Trecem mai departe.

Eh, nu se termină niciodată. Zarul meu are doar două faţete, niciodată nu există teren de mijloc sau căsuţe neutre, sar spre nori şi plonjez în abisuri cu aceeaşi uşurinţă, fără să am vreun cuvânt de spus sau vreo alegere de făcut. Şi poate că nici nu e nevoie, fiindcă am impresia că fiecare îmi place-n aceeași măsură.