'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.

'The one that got away.'

Photo by Eyal Darshan

Dragii moșului, ai babei și ai odraslei lor androgine,

Știți că în mod normal nu prea mă interesează pe mine soarta voastră, după cum nici pe voi nu vă preocupă a mea - mi se pare corect.
Dar ziua de azi marchează un nou punct de cotitură în istoria omenirii, și nu putem să nu sărbătorim, cu vin fiert, Bloody Mary și toate cele - orice în afară de șampanie, adică. Să sărbătorim ce? Păi, locșorul ăsta de care dau eu cu capul din când în când, în diferite grade de ebrietate, tocmai (sau mai precis azi-noapte, la ora 1 și 31 de minute, după cum șade scris în cronică, verde pe bej) a trecut în cel de-al treilea an de existență. (Ha! Nici nu mi-a dat prin cap vreodată c-o să țină atâta vreme o chestie pe care am pornit-o în cine-știe-ce moment de slăbiciune, doar am abandonat eu la viața mea inițiative mult mai demne de laudă. Ei, și uite că nici vorbă să-mi pară rău, nici măcar așa, de formă... Ok, ok, am înțeles, păstrează speech-ul pentru când o să chiar realizezi ceva.)
Și acum că a trecut și asta, haideți să ne ignorăm mai departe unii pe alții, și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu drag.

P.S. Dacă o să mai am vreodată un câine, o să-l cheme Covrig.

'Please take your little sister to the bathroom, Mister Superman.'

Photo by Jonas Kiste

Eu una îmi amintesc toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.
Da, o țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a stricat, în ce parte a căpățânii se instalase și așa mai departe.
În total, trei sute cinci - cu tot cu asta de acum - în nouăsprezece ani, unsprezece luni și unsprezece zile. Nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la douăzeci și trei de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul funcționează aproape perfect chiar și acum, când am și eu o vârstă, totuși. Trei sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat urâte, majoritatea s-au mulțumit să-mi zgândărească un pic nervii, să nu cumva să-i uit de tot.
Adică trei sute cinci adevărate, plus încă cinci pe care am fost nevoită să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să cerșească tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare scuzabil să folosești pretexte de genul ăsta pentru a te sustrage de la vreo obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat chiar și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă cam una la patru ani.
Hm, mai bine să explic, să nu vă faceți cumva o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam șapte ani și jumătate. Pe vremea aceea îmi plăceau la nebunie bomboanele Mentosan. Tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam prin casă după unul nou. (Cum eram atât de obsedată, și le mai și sfărâmam în dinți, ai mei luaseră măsuri, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef.) M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Până când am dat de un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau fabuloasele tablete. Aha, deci aici le ascunde! am triumfat eu și-am înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă spre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.
Ei, dar la ușă m-am ciocnit de fratele meu mai mare, care a observat imediat că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa ce ar fi urmat dacă afla mama, mi-a venit instantaneu ideea salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi dăduse cele trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineață.
Lui nu i s-a părut nimic suspect, și așa am inventat eu prima migrenă din viața mea. (Iar pastilele alea nici nu se puteau compara cu mentosanele mele, erau mult prea tari și amare.)

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. O prietenă își julise un genunchi cu o zi în urmă, și se plângea tot timpul de dureri insuportabile. Ca s-o împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura ei, am pretins că mă doare capul, și încă foarte tare.
Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat de genunchi, și ne-am văzut de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam zece ani și voiam să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva lucruri, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, nu-și putea explica de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propuse un concurs, cu un juriu capabil să-l aleagă pe cel mai bun. Mi-am dat seama că n-ar fi fost frumos din partea mea să-l umilesc în felul ăsta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o durere cumplită de cap și am tulit-o acasă.
El și-a pansat orgoliul, decretând că am fugit ca o lașă de înfrângerea pe care urma să o sufăr inevitabil, iar eu nu m-am mai simțit vinovată când, câteva zile mai târziu, le-am arătat tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești faze ale vieții mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai - vai, Doamne! - ieșisem (de bună voie și nesilită de nimeni, dar nu importă) dintr-o poveste pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să sparg totul în cale și să urlu ca o nebună, să mă smiorcăi și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 45 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, arboram cele mai largi zâmbete și râdeam cu mai multă poftă ca întotdeauna.
Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare de azi-dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt. (Exact pe sistemul ăsta am trecut și de cealaltă chestiune.)

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu treaba asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap - cele adevărate - cu altă ocazie. Acum mă voi consacra pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.
Cum?! Mă durea capul? Ah, dar m-am luat cu povestea și am uitat complet. Putem să o ștergem din catastif, nu-i așa?

'I'd give you everything I've got for a little peace of mind.'

Photo by Elliot George

Se dau următoarele: un geam deschis pe jumătate, o plăcintă cu dovleac, niște draperii albe, chestia asta pe repeat, o miercuri, cearșafuri verzi, o muscă enervantă, un prunc sătul de viață, câteva pene de curent. Se aruncă toate laolaltă, se întoarce lumea cu susul în jos, ca să se amestece bine, și se inversează stânga cu dreapta (asta doar așa, fără motiv). Se dă la cald, cât se poate de cald, pentru toată seara și se servește cu vin fiert cu scorțișoară.
Ce iese se va vedea a doua zi dimineață la ora 7:30.

What's up, rocket man?

Photo by Melody-Amy

Hai să stabilim o chestie, așa, de la bun început, ca să nu existe neînțelegeri dup-aia: sezonul de vin fiert a început și ați face bine să vă obișnuiți cu ideea. Tot așa cum nu poate exista vară fără Skittles, toamnă fără castane prăjite și primăvară fără... (ridichi?! bine, bă, ridichi să fie), nici o iarnă fără vin fiert n-are rost, fie ea și una ca asta, care năvălește la miezul nopții, își face copie după cheie și dup-aia se instalează în locul tău de pe canapea. Și nu-ți dă voie să ții geamul deschis, că-i frig afară. Păi și ce dacă? Și toamna-i frig. Și măcar plouă.
Tom mi-a zis odată ce să fac când mi-e prea frig și n-am cu ce să mă acopăr: să mă spăl pe față, cu apă rece neapărat. Ce-i drept, nu știu dacă metoda asta ar funcționa și într-un univers normal, dar noi suntem cât se poate de mulțumiți.
I'm blue, îmi recitau unghiile mele în cor, școlărește, de căteva zeci de ori pe zi. Eu nu le mai băgam în seamă, fiindcă tot ele îmi șopteau chestii neverosimil de înțelepte atunci când îmi permiteam și eu în sfârșit să adorm, cum ar fi că albastrul e una dintre cele mai mari iluzii ale omenirii, și eu le dădeam dreptate, gândindu-mă că dacă nici cerul și nici marea - lucrurile chintesențial albastre - nu-s albastre de fapt, păi atunci în cine să mai poți avea încredere?
Aia mică mânca brânzoaice cu stafide. N-am fost niciodată convinsă pe deplin dacă știu sau nu ce gust ar trebui să aibă de fapt, fiindcă nu m-am întâlnit decât cu din-alea de la patiserie. Și tocmai din miezul unei stafide izbucni: așa-i că trenurile merg pe bază de bucurie? Păi da, cu cât ți-e mai lehamite de viață, cu atât o să avansezi mai încet. Și când te simți bine, râzi și visezi, zboară ca gândul. Of, ce dreptate avea.
Și eu n-am mai zis nimic, am sorbit din cana mea neagră și am închis ochii, convinsă că drumul până pe Marte n-o să dureze așa de mult.

Pe de altă parte, oile negre mănâncă mai puțin decât cele albe.

Photo by Vasilis Lotsios

S-a trezit într-o zi cu gândul că de fapt el nu exista. Că lumea aia pe care o vedea în fiecare zi nu exista nici ea. Că tot în jurul lui era decorul în care-și regiza visele un uriaș. Nici măcar un uriaș adevărat, un pui de uriaș. Știa cum îl cheamă, Aran.
Aran se îmbăta des în ultima vreme fiindcă vara era pe sfârșite și zilele se scurtau. Lui Aran îi era frică de întuneric, deci dormea din ce în ce mai mult. Așa că și visa din ce în ce mai mult și mai urât.
El, nenea ăsta de care vă zic, avea senzația că dintr-o dată i se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată, adică toate la un loc. Care ciudate rău, care ciudate bine. Fără să le poată găsi vreo explicație logică. Ar fi dat vina pe ghinion, ar fi zis că-i chestie de noroc, de soartă, de așa-i viața, dar nu credea în niciuna dintre astea. Și-atunci l-a descoperit pe Aran.
Aran nu știa de asta. Își vedea mai departe de treburi. Își înnoia proviziile de gin în fiecare joi, și niciodată nu-i ajungeau până săptămâna următoare. Își căptușise geamurile cu hârtie neagră, ca să nu râdă ceilalți că doarme cu lumina aprinsă. Nu-și dădea seama că din cauza asta era întuneric și ziua, și dormea tot timpul, să nu trebuiască să înfrunte bezna.
El nu știa ce-i mai trist, că nu există decât în visele unui personaj ce nu există decât în visele altora, sau că până și personajul ăsta nu-l visa decât atunci când era beat. În orice caz, îl ura pe Aran, fiindcă el era de vină pentru tot.
Aran habar n-avea de toate frustrările lui. Lui Aran nu-i păsa de frustrările nimănui, de fapt. Îi făcea destule probleme propria lui frică de întuneric, de care începea să-i fie jenă. Creștea, ce naiba. Era aproape un uriaș. Cum să ai pretenția să te respecte toată lumea, ca pe un uriaș înfiorător și nemilos ce te afli, când ți-e frică de întuneric? Ar fi destul să stingă becul și dintr-o dată ai începe să te smiorcăi.
El înțelegea, la o adică. Trecuse și el prin anumite momente. E drept că acum nu mai știa dacă se-ntâmplaseră de-adevăratelea sau erau rezultatul vreunei mahmureli de-a lui Aran. Dar în fine, trecuse pe-acolo, totul îi păruse al naibii de real. De-asta îl înțelegea până la un anumit punct, simpatizase cu el chiar. Dar acum se cam săturase. Hotărî să-l forțeze pe Aran să se maturizeze.
Aran s-a trezit într-o dimineață, mahmur ca de obicei. Becul se arsese și asta îi crea o senzație de nesiguranță, totuși parcă nu chiar ca pe vremuri. A desfăcut un colț al hârtiei de pe geam. Atâtea stele nu văzuse niciodată în oraș. A stat, s-a holbat la întuneric până a răsărit soarele și s-a maturizat, oh da, a crescut într-o zi cât alții într-o mie, i-au rămas toate hainele mici și a trebuit să-și cumpere altele, așa că n-a mai avut bani de gin.
Fiindcă Aran nu visa niciodată fără să se îmbete, el n-a mai apucat să afle că avusese dreptate și că nu exista de fapt. Ceea ce a fost probabil spre binele lui, fiindcă s-ar fi îmbătat și el, iar lui Aran ar fi început să i se întâmple chestii ciudate. Și Aran nici măcar nu știa cum îl cheamă, ceea ce ar fi creat o groază de încurcături cu privire la cine pe cine visa.
Așa că până la urmă a fost mai bine așa.

Concentrează-te. Concentrează-te. Concentrează-te.

Photo by Ozgur Cakir

Atunci au zis că asta e o zi magică. Cum ar veni, nouă-a-noua-două-mii-nouă. Poate nu chiar magică de tot, dar destul de magică, așa. Și stați, să vedeți ce urmează să se-ntâmple în ziua asta atââât de magică ...
Da' cât e atât? E mult? Puțin? Of, să mă lămurească și pe mine cineva! Taci acolo, mă, că urmează să se-ntâmple ceva important, crezi că de-ntrebările tale ne arde nouă? Ce-ce-ce? Iar tu? Taci și-ascultă.
Mulțumesc. Așadar, ce ar trebui să se întâmple pentru ca o zi destul de magică să se transforme într-una cu adevărat magică? Iată o întrebare cu adevărat fundamentală. Un nene pe care-l chema Franz Kafka (și să nu vă prind că râdeți de numele lui!) zicea la un moment dat: 

"Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nu asculta, doar așteaptă. Nu aștepta, rămâi tăcut și singur. Lumea ți se va revela, își va scoate masca: nu poate altfel, în chinuri se va răsuci înaintea ta."

Da' pe cuvântu' meu că nu pricep. Păi de ce să chinui lumea? Nu mai bine să te porți frumos cu ea? Ce, ea nu e om? Nu bă, chiar n-ai înțeles nimic. Păi, cum să fie lumea om? E muiere toată ziua: o lume-două lumi. Las-o să se chinuie, a naibii, că merită. Ce, noi nu ne chinuim?
Dragilor, haideți să trecem mai departe. Să vă spun ce zicea un alt prieten de-al meu, Boris Vian pe numele lui: 

"Buticurile florăreselor n-au niciodată jaluzele de fier. Nimeni nu încearcă să fure flori." 

Da, mă, ăsta chiar are dreptate, să știi. Eh, poate pe vremea lui, c-acuma toate florăriile au termopane. Și ce contează, bă? Ai pomenit tu pe careva să fure flori? Da' care-i faza, tu, care le știi pe toate? O să se-ntâmple ceva sau ba?
Stați să vă spun ce zicea un tip, Douglas Adams: 

"Orice se petrece, se petrece.
Orice chestie care, petrecându-se, provoacă petrecerea altei chestii, provoacă petrecerea altei chestii." 

Și tot ăla, Boris, cu cuvintele lui:

"J'ai mal à ma rapière
Mais j' le dirai jamais
J'ai mal à mon bédane
Mais j'le dirai jamais
J'ai mal à mes cardans
J'ai mal à mes graisseurs
J'ai mal à ma badiole
J'ai mal à ma sacoche
Mais j' le dirai jamais, là
Mais j' le dirai jamais."

Așadar, sper că v-am lămurit cam cât de magică e ziua asta.

'You can get killed by friendly fire.'

Photo by Pakpao

săracul Boris a și uitat deja cum mă cheamă
cartea de care vorbisem nu s-a mișcat de-atunci
de sub patul pe care stăteam când i-am citit din ea
nu îmi mai pot permite să-mi fie somn
așa că pur și simplu nu mi-e
"ritmul e totul în viață", a zis el
și eu am dat din cap în ritmul vocii lui
hai să mergem să bem ceva, a continuat
iar eu am cerut doar tonic, fără gin
pur și simplu nu-mi puteam permite
să dorm prea mult a doua zi
mă ustură arătătorul stâng
ca și cum aș fi atins ceva prea cald
dar știu prea bine că n-am
of, ce chestii misterioase se întâmplă pe lumea asta
păcat că nu mai știi cum mă cheamă
aș fi putut să-ți cânt blues-uri
și să te trag de păr dimineața ca să te trezești
să mă duc să cumpăr cireșe de la piață
și să le împart cu tine și degetele tale interminabile
și câte n-aș mai fi putut să fac
dacă tu măcar ai fi știut cum mă cheamă
e o chestiune foarte importantă
fiindcă, vezi bine
nici eu nu mai știu

[To hell with that cat. Where can we sip some cognac?]

Photo by Slatkatajna

E vorba doar de fursecurile cu alune.

Îmi croșetez singură depresiile, după cum știi bine. Mă confrunt din când în când cu câte-o bucurie, într-o luptă pe viață și pe moarte, dar până și astea, oricât de firave ar fi, mă desființează din primele cinci minute, și-n timp ce zac și ascult cum trec cele zece bătăi ale fericirii îmi vin în minte nenumărate replici spirituale pe care le-aș fi putut da de n-aș fi fost atât de preocupată de propria-mi neasemuită spiritualitate.
Nu știi de ce nu mai plouă? Îți spun eu, fiindcă mi-am atârnat cearșafurile la uscat și am nevoie de vânt din pupă ca să plec cu corabia nebunilor la Moscova și să-mi cânte Tricky.
Degeaba, nu pot trăi decât de pe-o zi pe alta.

"To hell with that cat. Where can we sip some cognac?"

3, 2, 1 - suflă!

unu' fuge ca nebunu'
doi se zbenguie-n noroi
trei plicuri de ceai de tei
patru merg la psihiatru
cinci se scarpină-n opinci
șase plombe de mătase
șapte ore pân' la noapte
opt brioșe cred c-am copt
nouă zile de când plouă
zece grade și mi-e rece

'The Favourite Game.'

Photo by Mizoka

Mă uitam și eu un pic prin podul cu vechituri, că n-am mai dat pe-aici din era geologică trecută și abia mai reușesc să descui ușa, da' să-mi amintesc peste ce-aș putea să dau prin cine-știe-ce colțișor. Și, răsfoind așa la nimereală, am ajuns la concluzia că de la un timp încoace mă tot învârt în cercuri. Sau în jurul cozii proprii și personale, dacă vreți. Adică, în momentul de față mă aflu exact în același loc unde eram și anul trecut pe vremea asta: număr zilele până la concertul lui Cohen, mă amuz de chestiunea cu care mi-am tocat nervii și-am pierdut atâta timp... La naiba, ar fi putut să fie și-același tip ca anul trecut, într-atât de bine se aseamănă poveștile! Bine, ceva diferențe tot sunt, de data asta am bilet (cumpărat de-acum trei luni, ca să fiu sigură) și nu prea mai pot da vina pe nenea din poveste, fiindcă eu am făcut cam toate prostiile din meniu (ba chiar și câteva pe lângă, tot ca să fiu sigură). Sigur, viața ar putea să-și râdă din nou de mine și să fie musai să-mi dau examenul în 4 (și-atunci adio concert), iar personajul sus-menționat ar putea să se dovedească mai masochist decât îl bănuiam și să nu dezerteze atât de ușor (și-atunci adio liniște și pace). Ei, hai acuma. N-o fi "viața" asta chiar așa de sadică. Doar e vorba de însuși Field Commander Cohen, să fim serioși. Și ălalalt? Ei, hai, lasă-mă-n pace, nici măcar nu l-am mai visat salvându-mă din cine-știe-ce catastrofă, e clar că mi-a trecut.
În fine, tocmai am făcut o promisiune solemnă cum că nu mai promit nimic. Da' cred că pot să afirm cu destulă certitudine că, atâta timp cât mai am de învățat, o să-mi tot fac de lucru pe aici, (fiindcă nu-mi pot imagina multe locuri în care aș pierde vremea într-un mod mai puțin util). Și cu asta, sus toată lumea, c-acuși răsare soarele!
Eu nu, că mie mi-e soooooomn.

De ce trosnește casa la cinci după-masa.

Photo by Liobambi

Știu că sună stupid și c-aș fi mult mai credibilă dac-aș da nemăsurata-mi lene drept vinovată pentru că n-am mai dat pe-aici de-atâta timp, dar adevărul e următorul: De la o vreme - în fiecare zi - la cinci după-masa, casa trosnește din toate încheieturile. O secundă, cât ai zice ceai, atât durează totul, dar la-nceput m-a băgat în toți sperieții. Abia alaltăieri a catadicsit să-mi explice că face tot tărăboiul ăsta doar fiindc-a îmbătrânit și ea și doftorul care tot vine s-o vadă - și pe care presupun că-l cheamă Dr. House - i-a ordonat să se-ntoarcă de pe-o parte pe cealaltă măcar o dată pe zi. (Bine, bă, nu puteai și tu să zici mai devreme?) În fine, dup-aia ne-am împrietenit, și chiar am pus-o să promită că o să fie mai atentă și n-o să mă mai umple de vânătăi de sus până jos (Dacă nu lași măcar un pic de spațiu între ele nici măcar nu se vede că-s vânătăi, ce naiba, eu trebuie să te învăț? - așa i-a zis arătarea complet violetă în care mă transformase). Și uite-așa acum mă văd nevoită să mă strecor tot timpul printre capcanele pe care mi le-ntinde doar ca s-o bag un pic în seamă. Ce perdele fluturând pe întuneric, uși care scârțâie când când ești singur acasă ori furnici pe pervazul geamului de la bucătărie? Astea-s joacă de copii, vă spun eu. Să vedeți cum își dă săraca toată silința, cu sunete din felicitările alea muzicale chinezești (mă tare minunez pe unde-o mai fi găsit așa ceva), cu rafturi care pocnesc exact la mijloc, să stea cărțile aranjate în V, că-i mai frumos - ca să nu mai zic de înmulțirea alarmantă a găurilor negre din zonă și de multe alte isprăvi, să-ți vină să-ți iei lumea în cap, nu altceva. Iar eu, hotărând că așa nu se mai poate, n-am găsit altă metodă prin care să-i bag mințile-n cap decât s-o fac de râs pe-aici și prin toată lumea largă. Acum, să vedem dac-o să funcționeze - degetele încrucișate, vă rog. Că, dacă nu merge planul, urmează o serie lungă de trufandale cum e asta (o ciornă de luna trecută):

Din cauza asta, pe câmpurile de zacuscă nu mai creștea nimic. Mii de borcane zăceau prin șanțuri, pline de praf și fără capace, de când rămăseseră fără rafturi și trebuiseră să le vândă. Apăruseră niște molii perfide, ce promiteau c-or să readucă totul la normal, dar în realitate nu făceau altceva decât să intre-n ochii oamenilor și să-și scuture acolo puful de pe aripi. Așa că ei nu mai vedeau dezastrul din cămări, și-ncetul cu încetul năpasta s-a răspândit pe toate rafturile, nu numai prin zacuște. Dar moliile își făceau treaba, și nimeni nu observa vreo neregulă. Trecu vara, trecu și toamna și nimic. Nici nu mai rămăsese urmă de gogoșari îmbălsămați cu sucuri acrișoare, nuci negre și zbârcite învelite bine în sirop caramelizat, vișine adormite în compoturi îmbujorate, nici măcar must de roșii încuiat în sticle lunguiețe, nimic! Ce să mai zic de jeleul verzui din muguri de mentă, de care nu-și mai amintea nici măcar un singur om în toată țara? Situația era gravă, într-adevăr.

Degetele încrucișate, vă rog.
Situația este gravă.
Într-adevăr.

'Gone with the gin.'

Cred c-am murit.
Adică nu-s chiar sigură, da' am așa, o bănuială.
Dacă am dreptate, problema cea mai mare e că încă nu s-a prezentat nimeni să-mi dea foc. Și chiar nu vreau să putrezesc și să se-nfrupte tot felul de viețuitoare din stârvul meu.
Sau poate doar dorm. În cazul ăsta, visez chestii cam tâmpite (cum ar fi c-o să vină din nou Le Canadien Errant, la toamnă, cu José González cu tot - da, bine, râdeți, n-are voie omul nici în vis să fie fericit!)
Habar n-am cum stă treaba, dar plănuiesc să aflu cât de curând. Poate chiar luna asta, până când nu încep să-mi pierd diverse părți componente.

Hm, și parcă nici nu sună așa de rău să fii fantomă.

Pasul unu: Notează absolut tot, nu se știe când o să-ți folosească.

Photo by JohnnySix

Tocmai ați fost anunțată drept fericita câștigătoare a Premiului Pentru Cel Mai Tont Om Din Lume, felicitări!
Eh, mulțumesc.
Cum v-ați simțit când v-ați auzit numele strigat în fața a mii de oameni care ar fi dat orice să se afle în locul dumneavoastră în acel moment magic?
Hm. Nu știu din ce surse ați aflat dumneavoastră așa ceva. La ceremonie au fost prezenți doar șapte locuitori ai planetei HD 209458d care își petrec vacanța de iarnă pe Pământ și doi greieri cu urechi, toți prieteni apropiați de-ai mei.
Era doar o întrebare-standard, pe care le-o punem exact în aceeași formă tuturor personalităților pe care le intervievăm, pornind de la ideea că nimeni nu va admite că nu există cel puțin 2340 de persoane care să îl (sau o) idolatrizeze. Dar se vede că dumneavoastră meritați pe deplin premiul care tocmai v-a fost acordat. Și totuși, care sunt motivele pentru care afișați în continuare acest exclusivism de-a dreptul ofensator, în ciuda incidentelor de anul trecut?
Ce incidente, domnule?
Știm din surse sigure că a fost vorba de o adevărată revoltă, oricât de tare ar fi încercat autoritățile să mușamalizeze situația. Se pare că cel puțin două străzi - dacă nu chiar întregul cartier - au fost indignate de luminițele ce pâlpâiau neîncetat în grădina dumneavoastră, chiar și la ore indecent de mici, de cele două albume ale lui José González pe care le-ați ascultat încontinuu timp de treisprezece zile și mai ales...
Of, dacă nu m-aș fi chinuit atâta să pun mâna pe trofeul ăsta, aproape că vi l-aș fi oferit dumneavoastră, pentru că în mod sigur îl meritați mai mult decât mine.
Vai, ce onoare! Ați auzit, dragi ascultători din întreaga lume, sunteți martori la un moment istoric, însăși...
Mi-e somn. Uitați, ăsta e premiul. L-ați câștigat pe drept. E al dumneavoastră.
Dar e... un pachet de müsli cu alune!
Da, și-am bătut jumătate de oraș ca să găsesc așa ceva. Sper să-l apreciați cum se cuvine.
Vreți să spuneți că...
Da, premiul ăsta eu mi l-am acordat singură. Noapte bună.

Și l-au întâmpinat cu tot respectul cuvenit.

Photo by D-e-x-x-a

Uite băi, mi s-a-ntâmplat ieri nemaipomenitul, nemaivăzutul, nemaiauzitul, neînchipuitul, neîntâmplabilul, într-un cuvânt. Și anume: eu - EU, da? - am pierdut un tren, ieri-dimineață. Cum de-a fost posibil așa ceva nu mi-am dat seama nici acum, dat fiind faptul că am pornit de-acasă cu vreo douăzeci (20!) de minute înainte de plecarea trenului. Bine, pe vreo șase dintre ele le-am petrecut în fața blocului, așteptând taxiul, care mă aștepta și el - în spatele blocului, bineînțeles. Au mai fost și vreo două semafoare pe roșu, și-o coadă mică la un pod, dar asta nu-i o scuză, nici pe departe. Băi, eu n-am pierdut niciodată un tren, tu înțelegi? Absolut niciodată! Chiar dacă ajungeam în gară cu zece minute după ce trenul ar fi trebuit să plece, se nimerea întotdeauna să aibă întârziere. Întotdeauna părea să mă aștepte pe mine, în mod special, dar totodată de la sine înțeles. Nimeni nu m-a lăsat vreodată în urmă, oricât de tare întindeam sfoara.
Și-ți dai seama prin ce șoc am trecut ieri, când am văzut nenorocitul ăla de tren ștergând-o din fața mea taman în secunda când se-mplinea cifra de pe panou, uite-așa, ca să-mi facă în ciudă. Clar, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit în momentul ăla. Am ieșit val-vârtej din gară, fiindcă nu mai puteam respira aerul ăla ce parcă îmi râdea în nas, nu puteam suporta să dau ochii cu toți oamenii care fuseseră de față la înfrângerea aia penibilă, și m-am oprit abia în fața semaforului. Cred că s-au schimbat de vreo patru ori culorile până mi-am dat seama că-i verde și-am traversat. Atunci mi-am dat seama că primul semn apăruse deja, dar nu-l băgasem eu în seamă: vineri am ajuns prea târziu, așa că nu mai era loc și-am stat în picioare (vorba vine, fiindcă de fapt am stat turcește într-un colț) vreo trei ore, până s-a mai eliberat trenul. O chestie destul de jenantă pentru cineva ca mine, care pretindea că are toate Căile Ferate la degetul mic. Încă în stare de șoc, m-am târât până la Pogo, cocoșată sub rucsacul care avea toate lucrurile grele deasupra, bineînțeles. M-am urcat într-un autobuz, era să uit să cobor și-atunci m-a pocnit direct în breton: băi, lumea nu se mai învârtea după cum aveam eu chef! La o adică, era inevitabil să se ajungă la asta la un moment dat, amețise și ea de la atâtea Înainte! Înapoi! Culcat! Mișcă-ce-mai-aștepți?! Stânga! Dreapta! Stânga! Șapte-flotări-dă-i-drumu'! Dreapta! Dreapta! Dreapta! Dreapta-am-zis-bă-ești-surdă?. Da' chiar nu mă așteptam să se întâmple atât de devreme.
Păi, și ce era să fac acum? Să încep să mă învârt și eu odată cu lumea, pe ritmuri dictate de cine-știe-ce entități autoînvestite în funcții supreme, cum fac toți ceilalți fără să crâcnească? Dar asta mi-ar distruge complet orgoliul, care și așa e destul de vulnerabil în ultima vreme. Să continuu să mă pretind specială, chiar după ce însăși temelia naturii mele divine s-a prăbușit atât de spectaculos și fără urmă de echivoc? Dar asta n-ar putea să funcționeze decât dacă m-aș tunde zero și m-aș muta în Alaska, unde aș încerca să învăț limba recent decedată a tribului Eyak. Să fug de-acasă? Dar asta am făcut-o deja, cu deplinul consimțământ al ambilor mei părinți, bineînțeles. Nu, nu-mi trece prin cap să mă mărit - ca să facă totuși cineva toate lucrurile alea pe care ar trebui să le fac eu și nici să mă sinucid, deși asta ar presupune să nu mai fie nevoie să-mi iau vreodată o responsabilitate cât de mică.

Ei, și atunci?

Ete na, doar nu credeai că am găsit Răspunsul, așa, dintr-o dată, că s-or fi năpustit asupra mea toate Revelațiile din lume doar fiindc-am pierdut un tren și s-a nimerit să-ți povestesc și ție. Habar n-am ce-o să fac mai departe, cum n-am avut vreun pic de habar nici până acum. O să-mi văd de treabă - și o să mă prefac că toată Treaba asta are măcar așa, un strop de importanță - și o să învăț să merg pe bicicletă (deși n-o să-mi folosească la nimic când o să vreau s-ajung mai departe de dealul de vizavi). Și - mii de fulgere! - tipa din camera de deasupra tocmai a scos un răcnet, și încă unul cumplit de-a dreptul, în semn că mă aprobă, desigur. Iar eu nici n-am nevoie de mai mult.

P.S. Am înțeles că respectiva face chestia asta destul de des, probabil visează urât sau o vizitează și pe ea monstruleții cu păr verde.

Habar n-ai, îți spun eu.

Photo by Amendoins

Nici ea n-avea habar cum ajunsese în Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Acum se afla acolo de suficientă vreme încât să nu-și mai poată aminti când se petrecuse ultima oară ceva, oricât de important sau neînsemnat ar fi fost. Nici nu-și dăduse seama. Stătea și-și contempla unghiile pictate în maro, într-o încercare debilă de a se resemna. Știa că odată intrată acolo, nu mai are cum să evadeze. Vedea peste tot în jurul ei zidurile cenușii peste care sărise cu atâta ușurință la sosire. Îi păreau uriașe, ciclopice. Porți nu existau și nici paznicii nu și-ar fi avut rostul, doar toată lumea știe că nu există ieșire din Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Dar totuși, ei erau acolo, cocoțați în vârful zidurilor, la kilometri distanță unul de celălalt, reci și impasibili la toate lucrurile din jurul lor, tocmai fiindcă știau că nu exista nicio șansă să se petreacă ceva.
Nici ei nu-i păsa prea tare de ceea ce o înconjura. Se mai ducea până la alimentara de la colț unde, ca de obicei, n-aveau iaurt cu dulceață de nuci verzi, cumpăra portocale și apă plată, iar când ajungea acasă descoperea că erau aproape goale pe dinăuntru, și portocalele și sticla de apă. Portocalele se usucă aproape instantaneu în secunda în care intră în contact cu aerul înghețat al Țării În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Totuși, pe dinafară rămân la fel de apetisante, și se găsesc destui naivi care să spere că de data asta o să fie altfel și c-or să găsească măcar o felie de miez într-o portocală, să-și aducă și ei aminte ce gust are. De fapt, portocalele sunt printre cele mai însemnate mărfuri pe care le importă Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Și asta e destul de urât din partea comercianților, din moment ce presupune să omoare o grămadă de portocale doar fiindcă se găsesc destui proști care să le cumpere, deși știu foarte bine c-or să fie dezamăgiți din nou. Dar oricum, Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic n-a fost niciodată prea populară (și poate chestia asta are ceva de-a face cu faptul că nu trimite turiști în nicio altă țară, ceea ce e considerat drept snobism de către cei mai mulți).
Bineînțeles că mai auzise ea vorbindu-se de Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic, dar o considerase o legendă, o poveste inventată ca să sperie copiii ce nu vor să se implice în activități extrașcolare. Ce-i drept, nici ea nu participase la vreuna dintre ele, dar desigur că asta nu are legătură cu nimic.
Cu fiecare zi ce trecea - și trecuseră o grămadă probabil - spațiul dintre ziduri devenea tot mai mic. Deja fuseseră înghițiți toți oamenii, chiar și magazinul de la colț, cu tot cu portocale. Înainte nici nu-l putea cuprinde cu ochii în întregime, acum abia mai avea loc să-și întindă gleznele. Apoi fu nevoită să stea în picioare tot timpul, după care nu mai avu loc nici măcar să-și îndoaie coatele.
Acum stătea în poziție de drepți, cu brațele strâns lipite de corp, în așa fel încât să nu fie nevoită să atingă peretele din marmură cenușie, rece și jilavă ca o broască râioasă ce nu plănuiește defel să se transforme în prinț. Pe zid rămăseseră doar doi paznici, față în față. Ceilalți intraseră parcă în zid, pe măsură ce acesta se micșora.
Ea își contempla unghiile, așteptând să fie strivită de cei patru pereți și să aibă conștiința că se petrece ceva, chiar dacă ăsta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi întâmplat. Dar nu. Pereții înaintau vizibil către ea, dar nu o atingeau, nici vorbă să o zdrobească. Pur și simplu se îndreptau spre ea, iar ea era conștientă de asta.
Într-o ultimă sforțare, își mută privirea către cer. Înnorat, cenușiu, urât. La naiba, își zise ea. Ultima dată când văd chestia asta căreia îi zicem cer și uite cu ce porcărie mă aleg.
Dar stai, parcă nu e chiar cenușiul ăla obișnuit, ci mai degrabă... Doar nu cumva?!
Și da, atunci începu să ningă. Zidurile cenușii se topiră instantaneu, iar cei doi paznici începură să se fugărească prin stratul pufos pe care până nu demult îl priviseră disprețuitori de la înălțimea postului lor. Ea se întinse în zăpadă și începu să râdă. Habar n-avea unde e sau ce o să facă mai departe, dar avea senzația clară că se întâmplă ceva la care ia parte și ea.

Iar Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic a continuat să existe în basmele pe care învățătoarele le spun copiilor care refuză să participe la activitățile extrașcolare.

Toată lumea la masă!

Photo source unknown

Spirala se trezi mahmură, ceea ce i se întâmpla foarte rar, doar își dezvoltase de-a lungul celor 785 de spire ce-i atestau vechimea o formidabilă rezistență la amețeală. Încercă să-și aducă aminte pe unde se învârtise, dar nu reuși să evoce altceva decât imaginea unor castronele roșii pline cu covrigei.
Covrigei? Dar nu se poate. Ți-ai jurat că n-o să mai umbli prin asemenea locuri, îi șopti acuzator conștiința, pe care o chema Ips.
N-am vrut, știi bine. Credeam c-o să fie un loc drăguț, c-o să bem un Bloody Mary, că totul va fi ca de obicei. Nu îmi imaginam c-o să se ajungă la așa ceva.
Tu îți dai seama în ce hal ai ajuns? Covrigei! urlă Ips direct în urechea ei dreaptă.
Lasă, n-o să se mai întâmple.
Bineînțeles, fără îndoială, de-si-gur că n-o să se mai întâmple, așa zici întotdeauna. Tu nu vezi în ce hal ți-ai dereglat spirele? Fiecare atârnă în alt unghi, nici tu nu cred c-ai mai fi în stare să-ți găsești centrul. Două săptămâni o să umbli numai în opturi. Covrigei! pufni Ips cu dispreț.
Gata, plec, c-am întârziat deja.
Nu stai să mănânci ceva?
Lasă că-mi iau doi covrigi cu susan de la colț.

Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.

Legenda ciocolatei.

Photo by Jean Francois

...Știi, câteodată mă întreb dacă sunt într-adevăr atât de proastă pe cât mă simt.
Când spui ceva de genul ăsta, e clar că aștepți un anumit răspuns. Că nu, nu ești deloc atât de proastă pe cât te crezi, ci mult mai proastă. Că da, ești exact atât de proastă pe cât te crezi, dacă asta te face fericită. Că ești cu 0,1% mai puțin proastă în realitate, ceea ce e oricum încurajator. Că da, ești mică, proastă și ai o tunsoare cretină, dar pentru toate astea compensează umorul tău unic și fursecurile cu nucă. Că nu observasem până acum, dar dacă tot ai zis, mi se pare și mie că ești cam proastă, pe lângă că ești mică, ai o tunsoare cretină, n-ai umor și nu ești în stare să faci nici măcar niște fursecuri fără să le dai foc. Că, de fapt, orice răspuns ți-aș da, soluția e una singură: să-ți dai foc și să te privești arzând. Dacă și atunci îți mai plângi de milă, înseamnă că de fapt ești mult mai proastă decât te crezi. Dacă ești în stare să vezi hazul situației și să râzi de tine înseamnă că ești exact la fel de proastă pe cât te imaginezi. Și dacă ești în stare să-ți dai seama de toate astea și fără să trebuiască să-ți dai foc, înseamnă că e bine și că n-ai de ce să-ți faci griji.
Să știi că ai dreptate. Merci, bă. ... Auzi, n-ai o brichetă?