Pe de altă parte, oile negre mănâncă mai puțin decât cele albe.

Photo by Vasilis Lotsios

S-a trezit într-o zi cu gândul că de fapt el nu exista. Că lumea aia pe care o vedea în fiecare zi nu exista nici ea. Că tot în jurul lui era decorul în care-și regiza visele un uriaș. Nici măcar un uriaș adevărat, un pui de uriaș. Știa cum îl cheamă, Aran.
Aran se îmbăta des în ultima vreme fiindcă vara era pe sfârșite și zilele se scurtau. Lui Aran îi era frică de întuneric, deci dormea din ce în ce mai mult. Așa că și visa din ce în ce mai mult și mai urât.
El, nenea ăsta de care vă zic, avea senzația că dintr-o dată i se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată, adică toate la un loc. Care ciudate rău, care ciudate bine. Fără să le poată găsi vreo explicație logică. Ar fi dat vina pe ghinion, ar fi zis că-i chestie de noroc, de soartă, de așa-i viața, dar nu credea în niciuna dintre astea. Și-atunci l-a descoperit pe Aran.
Aran nu știa de asta. Își vedea mai departe de treburi. Își înnoia proviziile de gin în fiecare joi, și niciodată nu-i ajungeau până săptămâna următoare. Își căptușise geamurile cu hârtie neagră, ca să nu râdă ceilalți că doarme cu lumina aprinsă. Nu-și dădea seama că din cauza asta era întuneric și ziua, și dormea tot timpul, să nu trebuiască să înfrunte bezna.
El nu știa ce-i mai trist, că nu există decât în visele unui personaj ce nu există decât în visele altora, sau că până și personajul ăsta nu-l visa decât atunci când era beat. În orice caz, îl ura pe Aran, fiindcă el era de vină pentru tot.
Aran habar n-avea de toate frustrările lui. Lui Aran nu-i păsa de frustrările nimănui, de fapt. Îi făcea destule probleme propria lui frică de întuneric, de care începea să-i fie jenă. Creștea, ce naiba. Era aproape un uriaș. Cum să ai pretenția să te respecte toată lumea, ca pe un uriaș înfiorător și nemilos ce te afli, când ți-e frică de întuneric? Ar fi destul să stingă becul și dintr-o dată ai începe să te smiorcăi.
El înțelegea, la o adică. Trecuse și el prin anumite momente. E drept că acum nu mai știa dacă se-ntâmplaseră de-adevăratelea sau erau rezultatul vreunei mahmureli de-a lui Aran. Dar în fine, trecuse pe-acolo, totul îi păruse al naibii de real. De-asta îl înțelegea până la un anumit punct, simpatizase cu el chiar. Dar acum se cam săturase. Hotărî să-l forțeze pe Aran să se maturizeze.
Aran s-a trezit într-o dimineață, mahmur ca de obicei. Becul se arsese și asta îi crea o senzație de nesiguranță, totuși parcă nu chiar ca pe vremuri. A desfăcut un colț al hârtiei de pe geam. Atâtea stele nu văzuse niciodată în oraș. A stat, s-a holbat la întuneric până a răsărit soarele și s-a maturizat, oh da, a crescut într-o zi cât alții într-o mie, i-au rămas toate hainele mici și a trebuit să-și cumpere altele, așa că n-a mai avut bani de gin.
Fiindcă Aran nu visa niciodată fără să se îmbete, el n-a mai apucat să afle că avusese dreptate și că nu exista de fapt. Ceea ce a fost probabil spre binele lui, fiindcă s-ar fi îmbătat și el, iar lui Aran ar fi început să i se întâmple chestii ciudate. Și Aran nici măcar nu știa cum îl cheamă, ceea ce ar fi creat o groază de încurcături cu privire la cine pe cine visa.
Așa că până la urmă a fost mai bine așa.