Interludiu 329: Azi nu e ziua mea.

Haideți să râdem. Toți. Deodată sau pe rând, în cor sau în canon, în hohote sau cu lacrimi, pe sub mustață sau în pumni, cu jumătate de gură sau din toată inima, ba chiar în nasul, în fața sau obrazul altcuiva, dacă poftiți. Dar haideți să râdem, vă rog eu mult.

Partea a treia și, din fericire, ultima: Clișeistică aplicată (pe înțelesul celor mici).

Photo by Bruno Espadana

O aşteaptă în hol, aşezat pe un fotoliu. Apare, în sfârşit, şi întreabă, cumva din reflex: Cum a fost?
Cu un surâs, îi răspunde, fără să-și dea seama că vocea îi vibrează a disperare: Ai fost minunată, iubito. Totul a fost așa cum trebuia să fie.

Bun, și ce treabă avem noi cu toate astea, veți întreba, și-aveți toate motivele să fiți nedumeriți. Nu purtăm noi grija Literaturii cu L mare, nici a Artei, a Soartei și-a Consoartei. Dac-ar fi să fim sinceri pe deplin, am urla în gura mare că avalanșa asta de majuscule ne pare de un gust îndoielnic. Și, din fericire, trăim într-o epocă ce ne-ngăduie, ba chiar ne sprijină pornirile de fii risipitori. Așa că declamăm, pe la colțuri și cu fiece ocazie, că-i vorba doar de oameni, oameni ce fac ceea ce cred și cred în ceea ce fac. Nu că asta ar fi ceva neașteptat și nou sau că ar schimba în vreun fel lucrurile. Dar sună mai puțin amenințător. Ne-aduce pe toți mai aproape. Dărâmă ultimele piedestale și astupă cele din urmă diferențe. Ne lasă liberi într-o mare limpede și veșnic calmă.

În glezne încă-i sunt înfipte cioburi, sângele îi picură în pantofi, dar nu pare să-i pese. Sunt doar fărâmele ultimei dintre capodoperele care i-au scăpat printre degete. Își ridică, plictisit, șosetele până aproape de genunchi, scuturând țăndările pe podea. Mâine, la fel ca după fiecare premieră, se va întoarce la obișnuita vânătoare de musculițe, crâmpeie de versuri auzite la radio și încercări la fel de ratate de-a alcătui lista completă a tuturor achizițiilor necesare în gospodărie.
Ea se întoarce pentru un moment în cabină și-și dezlipește pansamentul ascuns în dreptul inimii, încleiat de sânge. Extrage cu nemăsurată grijă rămășițele mecanismului ce-o păstrează în viață și le lipește cu aracet de cea mai bună calitate, după care îl îndeasă la loc și umple cu vată de uz casnic spațiul rămas, de la o zi la alta tot mai mare.
Totul e așa cum trebuie să fie.
Minunată, într-adevăr.

Partea a doua: ea, sau despre ispitele artei cu A mare.

Photo by Nacktschnecke

El stă în primul rând, ca de obicei, așteptând ridicarea cortinei. În apogeul carierei, soţia lui va susţine un monolog, scris special pentru ea de către unul dintre cei mai celebrați dramaturgi ai momentului. Timp de o oră și jumătate, șase sute de oameni se vor afla cu totul în puterea ei, vor fremăta odată cu ea, vor cădea și vor renaște odată cu ea, după care se vor îndrepta năuciți spre ieșiri, complet epuizați, cu respirația tăiată. A doua zi, ziarele se vor întrece în elogii, care mai de care mai exaltate și efervescente. Și pe bună dreptate, le merită întru totul. Atunci când urcă pe scenă, se transformă pe deplin, devine o zeiță în fața adoratorilor ei, și în același timp sacrificiul uman prosternat la picioarele tronului. Ar fi destul să mişte un deget doar, şi întregul public și-ar sfâșia beregatele fără să clipească. Cu el în frunte.
Luminile se sting, și cele două jumătăți ale cortinei se dezlipesc încet, binevoitoare, lăsând să se vadă scena dezbrăcată de orice fel de decor. Ea stă în mijloc, cu mâinile în buzunare și spatele spre sală. Pare atât de fragilă, încât e foarte greu să-ți imaginezi ce va urma. E greu să-ți închipui că într-o femeie atât de micuță și fragilă poate clocoti o asemenea forță, o voce ca de tunet și în același timp dulce ca un abur, te învăluie și-ai vrea să nu-ți mai dea drumul niciodată. Da, a început piesa, ea se întoarce încet și-și ațintește privirea hipnotizantă direct asupra lui, îl sfredelește până în adâncuri, cea mai desfătătoare tortură pe care și-o poate imagina.
Într-o clipită, îl lovește cea mai strălucitoare idee, îl trântește la pământ de-a dreptul, se cutremură din tot trupul și clipește năucit. Va scrie cel mai strălucitor roman al deceniului, acum totul începe să aibă sens. Ea nu își ia ochii de la el, tandră, amenințătoare, consolatoare, înțelege tot, îl condamnă și îl adoră. Gândul continuă să încolțească, planul întreg se desfășoară în mintea lui, o trilogie întreagă prinde ramuri, ba nu, șapte volume abia dacă-i vor fi de-ajuns. Va ajunge acasă și va începe să scrie, da, a meritat să aștepte atât, va face istorie, nimeni n-a mai văzut așa ceva. Contururile devin din ce în ce mai clare, pagini după pagini se scriu parcă de la sine. Copleșit, nu îndrăznește să-și desprindă privirea dintr-a ei, ține în palme ceva atât de grandios și inimaginabil de fragil. Trebuie să scrie, în orice secundă comoara i se poate strivi de podea ca un acrobat pe sârmă, deasupra cuştii leilor. Ea îl ațintește cu disperare și plânge, trebuie să-și salveze gândul cu orice preţ, dar nu găsește prin buzunare nici măcar un capăt de hârtie. Ea îl privește cu reproș, cântă, zglobie și sălbatică, moare, toate luminile se sting. Pentru un moment, nu îndrăzneşte nici să respire. Totul îi e clar, totul are sens, cele șapte romane sunt șlefuite până la ultimul semn de punctuație în mintea lui. Fericit, se ridică în picioare și începe să aclame, într-un glas cu ceilalţi. Luminile se aprind din nou, ea tresaltă în fața mulțimii, epuizată și fericită. Le mulțumește cu o voce gingașă, și sala întreagă se cutremură sub ropotele aplauzelor. El face un pas înainte și îi oferă un buchet de trandafiri, ea se înclină și îi mulțumește, cu o sclipire jucăușă în ochi. Vuietul ovaţiilor se potolește abia după un sfert de oră și publicul începe să se îndrepte, încă nesătul, în direcția ieșirilor.

O apologie a dublei negaţii. Partea întâi: el, sau nimic nou sub soare.

Photo by Nancy

Nu mai publicase ceva de ani de zile, nici măcar un rând într-o revistă. Unul câte unul, nenumăraţii admiratori care îi preziceau că va întoarce lumea pe dos și o va rândui după bunu-i plac îl părăsiseră, aruncându-i o ultimă privire îngreunată de reproşuri. Apoi începuseră să îl uite. Întotdeauna se găsește altcineva dispus să schimbe lumea. Iar lumea nu crâcnește niciodată şi îi lasă pe toți să-și facă mendrele după cum poftesc. Și el făcuse la fel. Niciodată nu-l încântase atmosfera sufocantă a oftaturilor de admirație. Acum e singur, exact ca la început. Față de toți, pretinde că, pur și simplu, s-a săturat de toată zarva și nu mai e dispus să-și împartă geniul cu nimeni. Fiindcă oricum, nu-l înțeleg și nu-l merită. După care râde și schimbă subiectul.
Riguros din fire, își urmează în fiecare zi programul dintotdeauna. Se retrage la aceeași oră în biroul lui și, când îl părăsește, în scrumieră se află tot atâtea mucuri de țigară. Cumpără aceleași cantități de cerneală neagră și aceleași teancuri de foi albe neliniate. Atunci când soția lui intră ca să-i ofere câte-o prăjitură, nici măcar nu tresare în scaunul din lemn masiv, ordonându-și în față paginile acoperite cu scrisul lui mărunt și inconfundabil, aşteptând ca cerneala să se usuce. Ea s-a obișnuit cu decizia lui de a păstra totul pentru sine, deşi îi șoptește uneori că-i așteaptă moartea cu nerăbdare, ca să poată publica toate manuscrisele și să devină bogată.
Evident, e doar o glumă a lor, nu duc lipsa banilor, pentru că romanele lui au fost de la început foarte bine primite și îi aduc în continuare un venit mai mult decât substanțial, ediție după ediție, traducere după traducere. Iar ea e, la rândul ei, o actriță celebră. De altfel, stilul lor de viață nu se schimbase în vreun fel, atâta doar că, încetul cu încetul, toată atenția se mutase asupra ei. În loc ca asta să o deranjeze însă, ea părea că strălucește din ce în ce mai tare. Era plăcut modul în care se aranjaseră lucrurile în cele din urmă. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Atâta doar că, dacă vreodată ar împinge-o curiozitatea să arunce o privire în biroul pe care el îl încuie cu grijă în fiecare după-masă, ar fi uluită. E complet gol. Geniul lui s-a pierdut exact în acel moment în care a hotărât să se retragă. N-a mai fost în stare să scrie de atunci, nici măcar un rând stingher pe un colț de șervețel. Filele pe care le umple, conștiincios, în fiecare zi nu conţin altceva decât versuri din ultimele melodii care i-au rămas în minte, cuvinte la nimereală, repetate obsesiv pe pagini întregi, liste de cumpărături și planuri de vacanță. De fiecare dată când se așază la birou, mintea i se golește cu totul.
Poate că ar trebui să aștepte cu nerăbdare acest moment al zilei, când poate să-și savureze cafeaua în tihnă, departe de orice fel de probleme. La început, exact asta și făcuse, luase vidul din capul lui drept un lucru bun, o pauză binemeritată. Se gândea că are nevoie de odihnă, ca să se poată apleca din nou asupra hârtiei cu aceeași frenezie de pe vremuri. Dar vacanţa asta durează de şapte ani. Șapte ani de când arde la fiecare sfârșit de săptămână teancurile de hârtie, fără niciun regret și hotărând că, din ziua următoare, va începe să scrie de-adevăratelea. Șapte ani. Cu fiecare săptămână, golul din capul lui a tot crescut, până când n-a mai fost în stare să vâneze nici măcar un gând răzleț, vreo vorbă în mișcare, un punct cât de mic. E mort de-a binelea, dar n-are curajul să recunoască asta nici măcar față de sine însuși, cu atât mai puțin față de ea, care e singura ce nu și-a pierdut niciodată încrederea în el.

Teoria percepţiei iniţiale aplicată în geometrie.

Photo by Agnieszka Naglik

un con fanfaron
o sferă austeră
o elipsă egoistă
un pătrat aristocrat
un romb vagabond
un cilindru ipohondru
o prismă cu charismă
un trapez cam obez
o piramidă prea timidă
un cerc tare alert
un hexagon foarte afon
şi un cub într-un tub

O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.

Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

Despre pericolele autodiagnosticării şi calendarele de advent.

Photo by Girlgerms

Eşti o javră nerecunoscătoare.
Cu gândul ăsta m-am trezit acum vreo două zile. Îmi răsuna întruna în creier, ca un cântecel care apare de niciunde şi de care nu mai poţi scăpa nici mort. Atâta doar că eu ştiam exact de unde vine, şi meritam reproşul pe deplin.
Pe vremuri, îmi construisem o jucărie pe care-o numeam cu drag Mirificul Meu Blog. Aveam şi-un cititor imaginar, cu care mai stăteam de vorbă câteodată, atunci când nu îl ignoram cu desăvârşire. Tăcea, săracul, şi-mi asculta nesfârşitele aberaţii, lamentări şi poliloghii fără să crâcnească. Apoi, încetul cu încetul, l-am lăsat de izbelişte şi pe el, şi pe joc. Mi-am lăsat vizuina pradă paraginii, păianjenilor şi picotelii şi m-am prefăcut că nu văd, până când n-am mai fost în stare să mă joc defel. Nici cu lucrurile ce mă pocneau direct în faţă, nici cu cele de la capătul străzii. N-am mai văzut nici jucăriile ce-mi stăteau chiar sub ochi, nici deasupra lor, nici în lungul nasului, şi nici la stânga lui.
Ce-i drept, la un moment dat mi-am dat seama că îmi lipsea ceva. Am scurmat prin biblioteci, pe internet, prin librării şi prin vecini. Am încercat sute de tratamente şi soluţii, regimuri şi descântece, cu din ce în ce mai multă disperare. Dar n-am reuşit defel să-mi dau seama de ce nu mai vedeam. Şi începusem să mă resemnez.
Până alaltăieri. Eşti o javră nerecunoscătoare, mă pocni din senin prietenul ăsta al meu imaginar.
Şi, dintr-o dată, apăru o fărâmă de lumină. Dragul de el era şi oftalmolog, pesemne. Şi descoperise că, din frică, lene şi plictiseală, începusem să-mi închid ochii, puţin câte puţin. Până când n-am mai zărit nimic, şi-atunci am stabilit că n-a mai rămas nimic demn să fie văzut.
 
Dragilor,
din pilda mea să învăţaţi
că, dacă vi se pare că orbiţi,
la goană-ndată s-o luaţi
până la vraci nu vă opriţi.

Şi, drept mulţumire pentru că-mi fusese devotat timp de patru ani şi-o lună - cât o viaţă de hamster! - am hotărât să stau cu el la poveşti în fiecare zi, măcar până la Crăciun. Deocamdată încă port ochelari, deci iertaţi-mi poticnelile. Dar trebuie să-mi duc tratamentul până la capăt.