O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.