O apologie a dublei negaţii. Partea întâi: el, sau nimic nou sub soare.

Photo by Nancy

Nu mai publicase ceva de ani de zile, nici măcar un rând într-o revistă. Unul câte unul, nenumăraţii admiratori care îi preziceau că va întoarce lumea pe dos și o va rândui după bunu-i plac îl părăsiseră, aruncându-i o ultimă privire îngreunată de reproşuri. Apoi începuseră să îl uite. Întotdeauna se găsește altcineva dispus să schimbe lumea. Iar lumea nu crâcnește niciodată şi îi lasă pe toți să-și facă mendrele după cum poftesc. Și el făcuse la fel. Niciodată nu-l încântase atmosfera sufocantă a oftaturilor de admirație. Acum e singur, exact ca la început. Față de toți, pretinde că, pur și simplu, s-a săturat de toată zarva și nu mai e dispus să-și împartă geniul cu nimeni. Fiindcă oricum, nu-l înțeleg și nu-l merită. După care râde și schimbă subiectul.
Riguros din fire, își urmează în fiecare zi programul dintotdeauna. Se retrage la aceeași oră în biroul lui și, când îl părăsește, în scrumieră se află tot atâtea mucuri de țigară. Cumpără aceleași cantități de cerneală neagră și aceleași teancuri de foi albe neliniate. Atunci când soția lui intră ca să-i ofere câte-o prăjitură, nici măcar nu tresare în scaunul din lemn masiv, ordonându-și în față paginile acoperite cu scrisul lui mărunt și inconfundabil, aşteptând ca cerneala să se usuce. Ea s-a obișnuit cu decizia lui de a păstra totul pentru sine, deşi îi șoptește uneori că-i așteaptă moartea cu nerăbdare, ca să poată publica toate manuscrisele și să devină bogată.
Evident, e doar o glumă a lor, nu duc lipsa banilor, pentru că romanele lui au fost de la început foarte bine primite și îi aduc în continuare un venit mai mult decât substanțial, ediție după ediție, traducere după traducere. Iar ea e, la rândul ei, o actriță celebră. De altfel, stilul lor de viață nu se schimbase în vreun fel, atâta doar că, încetul cu încetul, toată atenția se mutase asupra ei. În loc ca asta să o deranjeze însă, ea părea că strălucește din ce în ce mai tare. Era plăcut modul în care se aranjaseră lucrurile în cele din urmă. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Atâta doar că, dacă vreodată ar împinge-o curiozitatea să arunce o privire în biroul pe care el îl încuie cu grijă în fiecare după-masă, ar fi uluită. E complet gol. Geniul lui s-a pierdut exact în acel moment în care a hotărât să se retragă. N-a mai fost în stare să scrie de atunci, nici măcar un rând stingher pe un colț de șervețel. Filele pe care le umple, conștiincios, în fiecare zi nu conţin altceva decât versuri din ultimele melodii care i-au rămas în minte, cuvinte la nimereală, repetate obsesiv pe pagini întregi, liste de cumpărături și planuri de vacanță. De fiecare dată când se așază la birou, mintea i se golește cu totul.
Poate că ar trebui să aștepte cu nerăbdare acest moment al zilei, când poate să-și savureze cafeaua în tihnă, departe de orice fel de probleme. La început, exact asta și făcuse, luase vidul din capul lui drept un lucru bun, o pauză binemeritată. Se gândea că are nevoie de odihnă, ca să se poată apleca din nou asupra hârtiei cu aceeași frenezie de pe vremuri. Dar vacanţa asta durează de şapte ani. Șapte ani de când arde la fiecare sfârșit de săptămână teancurile de hârtie, fără niciun regret și hotărând că, din ziua următoare, va începe să scrie de-adevăratelea. Șapte ani. Cu fiecare săptămână, golul din capul lui a tot crescut, până când n-a mai fost în stare să vâneze nici măcar un gând răzleț, vreo vorbă în mișcare, un punct cât de mic. E mort de-a binelea, dar n-are curajul să recunoască asta nici măcar față de sine însuși, cu atât mai puțin față de ea, care e singura ce nu și-a pierdut niciodată încrederea în el.