Partea a doua: ea, sau despre ispitele artei cu A mare.

Photo by Nacktschnecke

El stă în primul rând, ca de obicei, așteptând ridicarea cortinei. În apogeul carierei, soţia lui va susţine un monolog, scris special pentru ea de către unul dintre cei mai celebrați dramaturgi ai momentului. Timp de o oră și jumătate, șase sute de oameni se vor afla cu totul în puterea ei, vor fremăta odată cu ea, vor cădea și vor renaște odată cu ea, după care se vor îndrepta năuciți spre ieșiri, complet epuizați, cu respirația tăiată. A doua zi, ziarele se vor întrece în elogii, care mai de care mai exaltate și efervescente. Și pe bună dreptate, le merită întru totul. Atunci când urcă pe scenă, se transformă pe deplin, devine o zeiță în fața adoratorilor ei, și în același timp sacrificiul uman prosternat la picioarele tronului. Ar fi destul să mişte un deget doar, şi întregul public și-ar sfâșia beregatele fără să clipească. Cu el în frunte.
Luminile se sting, și cele două jumătăți ale cortinei se dezlipesc încet, binevoitoare, lăsând să se vadă scena dezbrăcată de orice fel de decor. Ea stă în mijloc, cu mâinile în buzunare și spatele spre sală. Pare atât de fragilă, încât e foarte greu să-ți imaginezi ce va urma. E greu să-ți închipui că într-o femeie atât de micuță și fragilă poate clocoti o asemenea forță, o voce ca de tunet și în același timp dulce ca un abur, te învăluie și-ai vrea să nu-ți mai dea drumul niciodată. Da, a început piesa, ea se întoarce încet și-și ațintește privirea hipnotizantă direct asupra lui, îl sfredelește până în adâncuri, cea mai desfătătoare tortură pe care și-o poate imagina.
Într-o clipită, îl lovește cea mai strălucitoare idee, îl trântește la pământ de-a dreptul, se cutremură din tot trupul și clipește năucit. Va scrie cel mai strălucitor roman al deceniului, acum totul începe să aibă sens. Ea nu își ia ochii de la el, tandră, amenințătoare, consolatoare, înțelege tot, îl condamnă și îl adoră. Gândul continuă să încolțească, planul întreg se desfășoară în mintea lui, o trilogie întreagă prinde ramuri, ba nu, șapte volume abia dacă-i vor fi de-ajuns. Va ajunge acasă și va începe să scrie, da, a meritat să aștepte atât, va face istorie, nimeni n-a mai văzut așa ceva. Contururile devin din ce în ce mai clare, pagini după pagini se scriu parcă de la sine. Copleșit, nu îndrăznește să-și desprindă privirea dintr-a ei, ține în palme ceva atât de grandios și inimaginabil de fragil. Trebuie să scrie, în orice secundă comoara i se poate strivi de podea ca un acrobat pe sârmă, deasupra cuştii leilor. Ea îl ațintește cu disperare și plânge, trebuie să-și salveze gândul cu orice preţ, dar nu găsește prin buzunare nici măcar un capăt de hârtie. Ea îl privește cu reproș, cântă, zglobie și sălbatică, moare, toate luminile se sting. Pentru un moment, nu îndrăzneşte nici să respire. Totul îi e clar, totul are sens, cele șapte romane sunt șlefuite până la ultimul semn de punctuație în mintea lui. Fericit, se ridică în picioare și începe să aclame, într-un glas cu ceilalţi. Luminile se aprind din nou, ea tresaltă în fața mulțimii, epuizată și fericită. Le mulțumește cu o voce gingașă, și sala întreagă se cutremură sub ropotele aplauzelor. El face un pas înainte și îi oferă un buchet de trandafiri, ea se înclină și îi mulțumește, cu o sclipire jucăușă în ochi. Vuietul ovaţiilor se potolește abia după un sfert de oră și publicul începe să se îndrepte, încă nesătul, în direcția ieșirilor.