Știu că sună stupid și c-aș fi mult mai credibilă dac-aș da nemăsurata-mi lene drept vinovată pentru că n-am mai dat pe-aici de-atâta timp, dar adevărul e următorul: De la o vreme - în
fiecare zi - la cinci după-masa, casa trosnește din toate încheieturile. O secundă, cât ai zice
ceai, atât durează totul, dar la-nceput m-a băgat în toți sperieții. Abia alaltăieri a catadicsit să-mi explice că face tot tărăboiul ăsta doar fiindc-a îmbătrânit și ea și doftorul care tot vine s-o vadă - și pe care presupun că-l cheamă Dr. House - i-a ordonat să se-ntoarcă de pe-o parte pe cealaltă măcar o dată pe zi. (Bine, bă, nu puteai și tu să zici mai devreme?) În fine, dup-aia ne-am împrietenit, și chiar am pus-o să promită că o să fie mai atentă și n-o să mă mai umple de vânătăi de sus până jos (Dacă nu lași măcar un pic de spațiu între ele nici măcar nu se vede că-s vânătăi, ce naiba, eu trebuie să te învăț? - așa i-a zis arătarea complet violetă în care mă transformase). Și uite-așa acum mă văd nevoită să mă strecor tot timpul printre capcanele pe care mi le-ntinde doar ca s-o bag un pic în seamă. Ce perdele fluturând pe întuneric, uși care scârțâie când când ești singur acasă ori furnici pe pervazul geamului de la bucătărie? Astea-s joacă de copii, vă spun eu. Să vedeți cum își dă săraca toată silința, cu sunete din felicitările alea muzicale chinezești (mă tare minunez pe unde-o mai fi găsit așa ceva), cu rafturi care pocnesc exact la mijloc, să stea cărțile aranjate în
V, că-i mai frumos - ca să nu mai zic de înmulțirea alarmantă a găurilor negre din zonă și de multe alte isprăvi, să-ți vină să-ți iei lumea în cap, nu altceva. Iar eu, hotărând că așa nu se mai poate, n-am găsit altă metodă prin care să-i bag mințile-n cap decât s-o fac de râs pe-aici și prin toată lumea largă. Acum, să vedem dac-o să funcționeze - degetele încrucișate, vă rog. Că, dacă nu merge planul, urmează o serie lungă de
trufandale cum e asta (o ciornă
de luna trecută):
Din cauza asta, pe câmpurile de zacuscă nu mai creștea nimic. Mii de borcane zăceau prin șanțuri, pline de praf și fără capace, de când rămăseseră fără rafturi și trebuiseră să le vândă. Apăruseră niște molii perfide, ce promiteau c-or să readucă totul la normal, dar în realitate nu făceau altceva decât să intre-n ochii oamenilor și să-și scuture acolo puful de pe aripi. Așa că ei nu mai vedeau dezastrul din cămări, și-ncetul cu încetul năpasta s-a răspândit pe toate rafturile, nu numai prin zacuște. Dar moliile își făceau treaba, și nimeni nu observa vreo neregulă. Trecu vara, trecu și toamna și nimic. Nici nu mai rămăsese urmă de gogoșari îmbălsămați cu sucuri acrișoare, nuci negre și zbârcite învelite bine în sirop caramelizat, vișine adormite în compoturi îmbujorate, nici măcar must de roșii încuiat în sticle lunguiețe, nimic! Ce să mai zic de jeleul verzui din muguri de mentă, de care nu-și mai amintea nici măcar un singur om în toată țara? Situația era gravă, într-adevăr.
Degetele încrucișate, vă rog.
Situația este gravă.
Într-adevăr.
Postări
