Mai devreme sau mai târziu.

Photo by Martina Carnesciali

verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde.
zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă.
baloane roşii fundiţe roşii degete la fel de roşii faci ceva şi nu ştii de ce.
luaţi şi mâncaţi aceasta este ciocolata mea cu mentă.
negru mov închis mov mov deschis bleu deschis bleu albastru albastru închis negru.
ziua naţională a cui vreţi voi, atâta timp cât nu mergem la şcoală. ce, pică sâmbăta? păcat. mare păcat.
a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, ceva care se chema cumva da' nu mai ştiu cum aşa că las-o baltă. nu prea conta, oricum.
vreau mănuşi multe şi colorate şi fiecare deget să aibă altă culoare şi să am mai multe degete fiindcă zece nu-mi sunt destule şi oricine ştie că de fapt cei mai buni bulgări de zăpadă se fac la patru mâini.
oricum, dacă mai ninge ne ducem diseară în parc, facem câţi oameni de zăpadă putem şi după aia îi mâncăm pe toţi.
şi pe cer or să zboare zeci de reni cu nasul roşu ca fundiţele alea pe care le purtăm noi în timp ce împărţim prezervative oamenilor în ziua când se comemorează două dintre cele mai mari calamităţi care s-au năpustit vreodată asupra omenirii. (da, e cam proastă gluma, până şi după standardele mele)
şi când o să ne întoarcem n-o să fie curent şi o să ne uscăm părul la căldura lumânărilor şi după aia o să mirosim a brad fiindcă avem numai lumânări de crăciun.
şi nimeni n-o să se ferească de zăpadă cu umbrele.
nici măcar verzi.

Azi e altfel.

Photo by Rachel Hurst

Promit că n-o să te mai ignor.
Promit că n-o să mai fac glume proaste pe seama ta.
Promit că o să-mi aduc aminte că viaţa mea e așa cum e şi datorită faptului că tu faci parte din ea.
Şi tu, tu ce-o să faci?
Hm, să vedem...
O să chiulim fiecare de la şcoala lui într-o zi ploioasă de luni, o să ne întâlnim la gară şi o să ne luăm bilete pentru cel mai apropiat oraş mare.
O să urcăm în tren, fiecare cu câte o cafea de la automat în mână.
O să ne aşezăm unul în faţa celuilalt, o să privim pe fereastră, o să sorbim tacticos din paharele de plastic, o să ne uităm la ceas la intervale de câte zece minute, şi la un moment dat o să ne plictisim, fiindcă drumul durează o oră şi jumătate şi cafeaua s-a terminat de mult.
O să coborâm împreună din tren.
Tu o să-ţi uiţi umbrela şi la fel şi eu, aşa că o să trebuiască să ne cumpărăm altele, fiindcă o să plouă mărunt şi iritant.
După ce-o să ne tot învârtim într-un mod absurd și delicios de-a dreptul, o să găsim pe o străduţă lăturalnică un magazin de umbrele cum nici nu ne imaginam că ar putea să mai existe în zilele noastre, de unde o să ne cumpărăm fiecare câte una, a mea verde închis cu buline albe, a ta cu pătrăţele verzi şi albe.
Fiindcă ploaia o să se oprească, o să ne sprijinim de ele ca de nişte bastoane, şi aşa o să ajungem la ceainăria noastră preferată, care e tot pe o străduţă lăturalnică.
Acolo o să se asculte jazz şi noi o să avem chef să dansăm, chiar dacă nici unul nu are habar cum se face asta.
După două căni de Earl Grey cu lapte, o să mi se facă poftă de ceaiul cu numele cel mai ciudat din meniu, dar o domnişoară cu ochi foarte verzi şi fustă foarte mov o să-mi spună că îi pare rău, dar ultimele firimituri le-a folosit pentru cel care stă la masa mea.
O să mă întorc la masă, iar tu o să-mi oferi zâmbind cana de ceai pe care o comandaseşi pentru mine, fiindcă ştiai că asta o să vreau.
Fiindcă ploaia n-o să se oprească, o să ne despărţim la primul colţ de stradă.
Eu o să-mi cumpăr doi covrigi legaţi cu sfoară, dintre care o să mănânc doar unul, după care o să găsesc un automat şi o să vreau să-mi cumpăr o ciocolată caldă, dar o să-mi aduc aminte că toţi banii mei mărunţi sunt în portofelul tău.
La următorul colţ de stradă o să mă întâlnesc cu tine, care o să-mi întinzi un covrig de care o să
atârne o sfoară, şi o să-mi povesteşti cum ai vrut să-ţi cumperi o ciocolată caldă, dar ţi-ai adus aminte că toate monedele tale sunt în portofelul meu.
O să facem schimb de covrigi şi de portofele, care nu or să conţină altceva în afară de monede şi bilete la un concert într-o seară de luni.
La un colţ de stradă o să găsim o chitară zăcând pe jos, o să ne aşezăm lângă ea şi o să începem să cântăm tot ce ne trece prin minte. În jurul nostru or să se adune tot mai mulţi oameni, iar chitara o să treacă din mână în mână, fiecare o să cânte câte ceva şi nimănui n-o să-i pese de ploaie, care o să se plictisească şi o să se oprească la un moment dat.
Şi aşa o să se facă seară, şi o să vrem să mergem la concert, dar n-o să ne mai recunoaştem biletele fiindcă din greşeală amândouă fuseseră fabricate la fel. Aşa că o să le punem unul lângă altul, o să închidem ochii şi fiecare o să ia unul dintre ele.
Când o să deschidem ochii o să vedem că fiecare are în mână câte o frunză uscată, iar biletele or să fie luate de vânt şi duse undeva într-un parc din apropiere unde o fată îşi scrie numărul de telefon pe o frunză, pe care o să i-o dea unui băiat care aşteaptă în mijlocul unui labirint cu înălţimea de jumătate de metru şi o suprafaţă de aproximativ 9,345 metri.
Şi atunci noi o să ne căutăm drumul înapoi spre gară, o să ne cumpărăm câte un ceai de lămâie de la automat şi o să aşteptăm trenul cu numărul 4023, care o să ajungă cu zece minute mai devreme decât în program.
A doua zi o să mă trezesc la ora 7, o să înjur dimineţile odioase de luni şi o să plec la şcoală. În buzunarul sacoului o să găsesc o sfoară, o frunză uscată şi un portofel cu Bart Simpson.

Călduţ şi confortabil.

Photo by Oofk

Şi al naibii de plictisitor.
Obsesii vechi şi grav dăunătoare sănătăţii.
De exemplu, aproape am terminat o pungă de 250 de grame de bomboane cu eucalipt. În două zile!
Şi nu cantitatea de zahăr e partea cea mai proastă, ci faptul că nu le pot simţi gustul decât atunci când le zdrobesc între dinţi. Dentista mea mă urăşte.
Beau un ceai dubios de tot, în care nu se simte decât gustul de miere. Şi eu pun întotdeauna foarte puţină. E cumva de un galben chihlimbariu, şi nu reuşesc nicicum să-mi aduc aminte din ce cutie l-am extras. Scria pe plic, dar l-am aruncat deja. (Pliculeţele de ceai folosite mi se par unul dintre cele mai scârboase lucruri din univers. Pentru mine, sunt o imagine prea izbitoare pentru toate chestiile care au fost odată noi, colorate şi cu un scop în viaţă, şi apoi folosite, stoarse de tot ce-au avut bun în ele şi aruncate la gunoi ca şi ceva care nici n-a existat vreodată.)
You know what, I don't owe you anything.
If I want to do something for you I will and if I don't feel like it just bug off and leave me to my freakin' self.
Te-am dezamăgit, aşa-i?
It's what I'm best at, letting people down.
Next time just don't expect anything from me.
Or expect everything.

Probabil nu contează.

Image by MissPiggy

"Astăzi am să merg printre oameni
Şi-am să le desenez chipurile-n gând
Iar diseară când voi ajunge la tine
În chiuvetă am să mă scufund
Am trecut ieri pe la garderobă
Şi mi-am luat haina de om fericit
Pe stradă e plin de oameni ca mine
Defilăm toţi cu-n zâmbet amorţit." (Kumm - La La La)

Nu mai plouă, e înnorat, plictisitor, am o stare cretină.
Am atins măreaţa performanţă de-a învăţa Steaua sus răsare la chitară.
Am terminat Elefantul a dispărut de Murakami. Favorite: Lederhosen, Al doilea atac la brutărie, Căderea Imperiului Roman.
Ieri am văzut Out of Africa. Deprimant. Tot The White Massai mi-a plăcut mai mult. Mai puţină love story şi mai multă Africa aşa cum e ea. Azi mai mult decât atunci, poate.
Mai am vreo zece minute din Diarios de motocicleta. Urăsc să fiu nevoită să mă opresc în timpul unui film. Dvd-ul nu e la mine, aşa că o să văd restul mâine, probabil, şi atunci o să-mi dau seama ce-i cu el.
Momentan tu nu exişti şi nici nu am nevoie de tine. Vezi despre ce vorbeam când îţi ziceam că am nevoie de zile în care să mă plictisesc doar pe mine însămi fără să le mai bat capul şi altora?
Şi, axioma mea preferată pe ziua de azi (şi de ieri): Life's a joke, no matter that you get it or not. Nu e de nimeni, dar eu îmi pot permite să-mi compun singură motto-urile.
Şi mda, am fost ieri şi am votat. Ca să mă simt importantă. Nu că n-aş fi.

Pătrăţele verzi.

Photo by Kenny

Ea era o fată prea înaltă şi prea slabă pentru vârsta ei, dar asta nu o scutea de căratul celor 48 de cărţi de care avea nevoie în fiecare zi. Venea de la şcoală, soarele o bătea în cap, şi nu mai voia nimic decât să stea jos undeva.
El era un băiat prea scund şi puţin cam plinuţ pentru vârsta lui, şi sărea într-una după cireşele coapte de pe crengile care atârnau pe marginea drumului, dar nu ajungea niciodată la ele. Şi nu păreau deloc acre.
Zări parcul. O bancă liberă, pregătită special pentru ea. Se năpusti asupra ei, îşi aruncă geanta cu cărţi cât colo şi se întinse cât era de lungă, închise ochii şi respiră pentru prima dată în acea zi.
Nici o cireaşă. Poate că totuşi erau acre. Dar obosise tot încercând să prindă crengile, aşa că parcul pe lângă care trecea îi oferi şi lui o bancă pe care să poată respira adânc. În drum spre ea, călcă pe castelul de nisip al unui copil, care dispăru pe loc fără să lase altceva în urma sa decât un nor de praf care îl urmări până la bancă, după care se împrăştie în aer.
În jurul ei toate băncile erau ocupate de îndrăgostiţi, încălecaţi doi câte doi, fiecare încercând să absoarbă cât mai mult din fiinţa celuilalt. Nu se simţea ciudat singură în mijlocul lor fiindcă ştia că nu aşteaptă pe nimeni.
Întins pe bancă, îşi trase răsuflarea. Uitându-se în jur observă că oamenii circulau în perechi, îmbrăţişaţi şi împliniţi. Se simţea ciudat între ei fiindcă simţea că aşteaptă pe cineva.
Bătea vântul şi simţea că o dor sinusurile (de fapt, doar unul dintre ele, dar nu ştia niciodată care anume, aşa că dădea vina pe amândouă). Fără să se ridice, îşi întinse mâna către geantă, scoase o eşarfă verde cu pătrăţele albastre şi şi-o înfăşură în jurul gâtului. Şi deodată se simţi ca şi cum cineva i-ar turna nisip în urechi, în nas, peste ochii închişi, pe care îi deschise imediat din reflex, dar nu văzu pe nimeni nimeni, şi nu găsi nici o urmă de nisip în părul ei sau sub unghii. Pe lângă ea trecu o doamnă bătrână cu un câine negru care purta o lesă din stofă albastră cu pătrăţele verzi. Uitându-se după ei, văzu în spatele ei o bancă pe care nu o observase înainte. Pe ea era lungit un băiat.
Dintr-o dată vântul bătu mai tare, înfăşurându-l cu nişte frânghii nisipoase. Se întinse pe bancă, încercând să-şi explice senzaţia, iar frânghiile îl legară de scânduri, lăşându-l incapabil să-şi mişte vreun fir din părul destul de lung şi cârlionţat. Căzu într-un fel de vis fără somn sau un somn fără vise. Deschise ochii pentru o ultimă oară şi văzu cum o fată se ridică brusc de pe banca din spatele lui, despre care nu-şi amintea să fi fost acolo şi înainte, şi se îndreaptă hotărâtă spre el.
Îi spuse, pe cel mai degajat ton posibil, celui care părea că visează, deşi avea ochii închişi: Scuză-mă, dar de ce-ai aruncat cu nisip pe banca mea? Mi-a intrat în ochi şi nu port ochelari încă.
Spune ceva, aha, nisip, bancă, ochelari. Nici eu nu port, dar mi-am cumpărat săptămâna trecută nişte ochelari negri, rotunzi, din ăia gen John Lennon, atâta doar că ceva mai mari, ştii?
Oare chiar doarme? Văzu că i se deschid ochii, unul câte unul, încetişor, geană după geană. Se uită la ea într-un mod ciudat. Ştii ce, omule, nu e destul că-mi arunci nisip în nas, mai ales acum când am alergie la polenul ăsta care tot plouă de prin copaci, acum nici nu mă bagi în seamă când vorbesc cu tine.
Mda, urăsc albinele. Ce comodă e banca asta. Brusc, văzu ceva, ceva strălucitor, având o nuanţă sublimă de roşu, ceva viu, ceva al lui. Se smulse din îmbrăţişarea aspră a frânghiilor şi se aruncă în gol. Din fericire, îşi aduse aminte la timp de fata care rămăsese lângă banca lui, pe care pusese stăpânire deja şi pronunţă cuvintele după care tânjise de atâta timp: Pot să mă urc pe banca ta să culeg două cireşe?
Ea îl auzi, ca prin ceaţă, de pe banca ei (sau a lui?) şi îi răspunse că da, cu condiţia să îi aducă şi ei două. El coborî de pe bancă peste cinci minute, cu buzunarele pline de cireşe suculente.
Ea râse când el îi puse câte o pereche după urechi. El râse când ea îi oferi o cireaşă pe care o curăţase deja de sâmbure (dar care de fapt avea un vierme). Amândoi râseră când viermele fu înşfăcat de pe spătarul băncii de către o vrabie (sau o altă specie de pasăre la alegere) imediat după ce el îl depusese acolo cu grijă (aveau un umor sadic amândoi).
Făcură calcule câte căni de ceai or să poată face din codiţele cireşelor, care zăceau acum aranjate într-o ordine nefirească sub bancă. Făcură planuri câţi cireşi or să iasă din sâmburii pe care îi vor semăna în faţa ferestrei camerei lor din casa părinţilor.
Şi deodată o pală de vânt impregnat cu nisip îi lovi pe amândoi în plină faţă. Ea începu să strănute, el începu să bată aerul cu palmele ca şi cum nu ar fi putut respira, dar ea era mult prea ocupată încercând să-şi reţină lacrimile în timp ce îşi căuta batista, iar el nu o putea ajuta să o găsească fiindcă îşi pierduse ochelarii.
Când vântul încetă, ea îi zise: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mic pentru mine.
Când îşi găsi ochelarii şi batista, el îi spuse: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mare pentru mine.
Se ridicară în acelaşi timp, ea îşi luă geanta, el îşi luă codiţele de cireşe şi fiecare se îndreptă spre cealaltă parte a lumii.
Băncile începură să râdă ca tâmpitele, iar fostul castel de nisip se holba la ele fără să înţeleagă nimic, asta pentru că era încă în reconstrucţie.

Şi se făcu lumină.

Photo by Michal Tokarczuk

În sfârşit, am terminat şi eu Barbă Albastră a lui Vonnegut. Adică să ne înţelegem: dacă ar fi fost a mea, aş fi terminat-o acum vreo lună, când am şi început-o, dar aşa a trebuit să aştept până am pus din nou mâna pe ea.
And it feels so damn good, acum că mi-am intrat în ritm şi-am început din nou cursul de chitară, că citesc şi văd filme din nou. E ca şi cum mi-aş zice: ştii ce, dă-o naibii de şcoală şi de bac, doar n-o să-mi schimb toată viaţa acum numai ca să fie ai mei mulţumiţi, că şi-aşa n-or să fie vreodată.
Cât despre Barbă Albastră, numai de bine, după cum era şi previzibil, de altfel. Mai vreau Vonnegut, dar în colţişorul ăsta uitat de lume nu prea găseşti nimic. Cred că am ochit Galápagos la bibliotecă, ceea ce înseamnă că dacă am noroc poate o să mai fie acolo şi data viitoare. Breakfast of Champions mi-ar fi trebuit în primul rând, dar o să mă mulţumesc cu ce mai găsesc deocamdată.
În rest, ascult muzică cu disperare, ca şi cum ar urma să dispară tot cândva într-un viitor apropiat. Vreau să văd, să aud, să citesc, să ştiu tot. Aşa o stare n-am mai avut de secole şi sper să dureze cât mai mult.
M-am săturat de fazele alea în care eu sunt subiectul principal şi ceilalţi nu contează. Adică-s ok, atâta timp cât mie mi-e bine. Din fericire, mă plictisesc extrem de repede de ele.
Ce chestii mi-au intrat din nou în sistem zilele astea: Angela McCluskey, Rasputina, Pogues, Noblesse Oblige, PJ Harvey, Cibo Matto. Mai sunt doar două zile până la ziua comemorării şi mă simt mai bine decât niciodată, în loc să mă apuce depresiile. Şi mai e şi soare şi cald, ca să pot pierde vremea prin parcuri.
Să nu zic în ceas rău, fiindcă la mine nu se poate şti niciodată.
În concluzie, zise Rabo: Tot ce priveşte viaţa e o glumă. Nu ştii asta?
Nu, răspunse el.

We can't be heard.

Photo by Werdtoyamom

Fulgi de zăpadă. Aş vrea să le dau foc şi să-i lipesc cu superglue pe marginea oglinzii ca să-mi aducă aminte cât de absurd e totul.
Pot să fac ceva? Excluzând din discuţie prejudecăţile celorlalţi, şi obiecţiile, pot să FAC ceva?
Chiar nu mă tentează să mă înscriu undeva la vreo facultate şi să mi se spele creierul încă cinci ani, după care să-mi găsesc un job şi să frec menta în timp ce mă uit cum viaţa mea se duce dracului încet şi fără durere, dar cât se poate de irevocabil.
N-am idee. Totul e sinistru de plictisitor aici, şi aproape nimic nu mă poate scoate din letargia asta infectă.
Vreau să se întâmple ceva. Vreau să fac ceva. Vreau să-mi placă ceva.
Şi parcă nici nu îmi mai pare atât de rău că îmbătrânesc, fiindcă după the big day pot să fac ce vreau eu.
Dar de ce sunt ei de vină? De fapt, nu eşti doar plictisită, ci mai ales plictisitoare. Şi cât se poate de conştientă de asta.

Se sting şi ploile.

Photo by Greenvox

Mai ninge din când în când.
Iar mă urăsc. Încă o săptămână. Jeez, ce bătrână mă simt.
Cred că asta se cheama autoexil. Dar nu pot să îmi pese de ei. Sunt prea obosită. Iar lor nu le pasă fiindcă mie nu-mi pasă destul cât să-i fac să le pese.
Aceleaşi texte obosite dintotdeauna. Ar trebui poate să încerc să dorm câteva zile şi să mai văd dup-aia.
Şi vreau să ningă de-adevăratelea. Şi vreau... nu am idee ce vreau, vreau doar ceva fain, surprise me.
Oh, şi nu te gândi la el. Cum o să faceţi îngeraşi în zăpadă, şi o să aveţi amândoi fulare lungi de tot şi colorate. Cum o să faceţi poze cu zăpadă multă. Cum o sa încerce pentru a mia oara să te înveţe să schiezi. Cum o să fie vacanţă, şi o să aveţi timp să vă vedeţi în fiecare zi. Cum o să-ţi aduci aminte cât de plictisitor e şi el. Şi cât de tare îl urăşti.
Dar nici măcar nu era vorba de el.
Vreau şi eu o idee drăguţă pentru ziua mea, atâta tot. Şi ceva de făcut, dacă tot vine Crăciunul. Dar lasă, te iert de data asta.
La o adică, mai e timp.

Vacanţa creierelor zburătoare (sau cum să vezi şi să nu crezi).

Image by Pete Revonkorpi

Măcar acum ascultă ce am şi eu de zis.
De ce n-am deschis gura mai demult?
N-am crezut că ar fi cazul. Sau n-am crezut nimic. Mă rog.
Ăsta e momentul. Pregăteşte-te. O să-ţi zic ceea ce am vrut dintotdeauna...
Dar înainte de asta, hai să-ţi povestesc ceva.
Pe vremuri, exista undeva într-un colţ ascuns al universului o planetă mică de tot. Pe ea trăiau numai creiere. De toate felurile, creiere de găină, creiere de delfin, creiere de oameni, creiere de broscuţe, creiere de furnici. Creiere.
Se hrăneau cu ciocolată caldă, care se găsea în cantităţi imense pe planetă şi care părea să nu se poată termina vreodată. Peste tot erau râuleţe de ciocolată caldă, cu pahare de plastic la îndemână, băltoace de ciocolată caldă, din care se bea cu paiul, automate care îţi ofereau o cească aburindă de ciocolată în schimbul unei glume.
517 era şi el un creier de buburuză, mergea la şcoală şi avea ca părinţi adoptivi trei creiere de urangutan. Îi plăcea să îşi pună tot felul de întrebări, şi nu asculta niciodată de cei care îi spuneau că toate lucrurile demne de a fi aflate fuseseră deja descoperite de către alte creiere, cu multe milenii în urmă, majoritatea lor aparţinând unei specii de mult dispărute numite tarantuleiere.
Dar 517 voia să găsească ceva complet nou şi diferit de tot ce fusese cunoscut până atunci, ceva special şi numai al lui.
Care e vina mea dacă m-am născut atât de târziu? Trebuie să mai existe ceva de făcut pe lumea asta.
Ceilalţi îl considerau prostuţ când vorbea despre asta, iar automatele îi ofereau duzini de căni cu ciocolată caldă când trecea pe lângă ele expunându-i cuiva câte-unul dintre planurile lui. Ele credeau că vrea să spună o glumă, chiar dacă nu una nouă - mai încercaseră mulţi alţii să facă ceva nou şi tot degeaba.
Cu un singur creier putea vorbi despre asta: 825, un lilieceier bătrân şi cam alcoolic. Pe vremuri, fusese în fruntea unei comisii de rememorare a lucrurilor deja descoperite, dar după aceea creierul său de musculiţă de companie murise, el descoperise lichiorul de ciocolată şi celulele sale au început să moară una după alta.
Se zvonea că, de fapt, motivul pentru care fusese atât de zdruncinat atunci nu era moartea musculiţeierului, ci faptul că, tot scotocind prin unghere prăfuite ale geamantanului cu culturi generale, ar fi ajuns să inventeze ceva complet nou şi că, incapabil să-şi dezvăluie descoperirea, şi-ar fi înecat amarul în bomboane cu lichior.
Habar n-am dacă e vreun gram de adevăr în ce zic creierele, dar important e că 517 simţea că 825 îl înțelege.
Eu nu simt că tu mă înţelegi. Stai şi te uiţi la mine ca şi cum aş vrea să inventez ciocolata, când ea există de când lumea şi pământul. Râzi de mine atunci când îţi spun că nu mi-e destul şi că vreau mai mult, că se poate mai bine. Îmi reproşezi faptul că nu mă poţi înţelege, că nu pot fi ca ceilalţi, că trăiesc mai mult prin alte lumi decât în cea a concretului. Îmi arăţi cât de bine se simt ceilalţi cu idealurile lor mărunte, cei care se mulţumesc cu ceea ce li se dă. Şi, cu fiecare zi ce trece, găsesc tot mai puţine motive să vreau să descopăr ceva nou în tine.
În cele din urmă, 517 a descoperit cum să-şi croiască aripi dintr-o umbrelă veche, roşie cu buline negre, 825 a găsit mult celofan din acela cu care se acopereau borcanele de dulceaţă pe vremuri, şi au plecat amândoi în vacanţă.

Stai puţin.

Photo by IcedPink

De ce ţi-ar păsa ţie? Pentru mine plouă, şi asta e destul ca să-mi fie bine.
Tu mă priveşti din umbră, şi îmi aduci aminte că pe vremuri eram fericită indiferent de vreme. Mda, ce vremuri.
Acum mi-e greu să mă port frumos cu tine pentru prea mult timp. Eşti plictisit. (Şi plictisitor).
Mâncăm amândoi orez cu lapte din acelaşi castron şi nu zicem nimic. E mai bine aşa, decât să începi să mă critici din nou.
Pe vremuri (şi încă ce vremuri), aveai răbdare până îmi trecea. Acum nu mai ai niciun drept să faci asta.
Aveai şi tu nişte bocanci verzi. Ai mei sunt galbeni, cu tot felul de omuleţi desenaţi pe ei. De ce nu-i mai porţi?
Ştiu că o să ningă în curând. Şi o să încep să visez la oameni de zăpadă cu nasuri roşii şi îngheţate de frig care prind viaţă şi ne fugăresc prin nămeţi.
Ne? Mai există noi?
Mda, îmi pare rău să te dezamăgesc. Şi nici măcar n-am mai zâmbit oamenilor de câteva zile, fiindcă am pierdut ideea pe parcurs. Nu mai văd la ce bun. Nu mai am chef de oameni (din nou). De tine, nici atât.
Care naiba e problema ta? izbucneşti la un moment dat. Ce dracu' ţi-am făcut noi de te porţi în halu' ăsta? Ce naiba vrei de la noi? Ce naiba vrei de la tine?
Hm... Să mă lăsaţi în pace?
Ca după aceea să te poti plânge cât de singură şi neînţeleasă eşti? Înţelege şi tu odată, nu se mai poate aşa. Într-o zi eşti prietenoasă cu toţi, te porţi normal şi firesc. În următoarea te porţi ca şi cum n-ar exista nimeni altcineva pe lume. În următoarea îi urăşti pe toţi şi mai ales pe tine însăţi. De ce? În funcţie de cât de mult dormi, de ce vreme e afară, de câtă cafea bei?
Mda, s-ar putea să ai dreptate, pe ici, pe colo. Dar n-am chef să mă gândesc la asta acum. Şi vreau să dorm.
Şi las-o baltă. Deja devii plictisitoare.
Stai puţin...

Să-ţi spun un secret:

Photo by Violator3

Urăsc oamenii.
Şi nu mai vreau să zâmbesc nimănui.
Mi-e somn.

Caricaturi.

Photo source unknown

Înainte să mă întrebe cineva ceva în legătură cu asta, o să urlu cât mă ţin plămânii:
"Nu vreau nimic!"
Era şi el acolo, şi se uita ciudat la mine.
Obişnuiam să ne uităm cu toţii la episoade din Seinfeld până adormeam.
Mi-ar fi plăcut să semene cu Kramer, dar el era mai degrabă un George. Adică îşi punea încontinuu tot felul de întrebări şi suferea de paranoia într-o stare destul de avansată. Ce-i drept, nu avea chelie şi nici ochelari.
Şi acum stătea pe o bancă la două alei depărtare, şi se uita la mine într-un mod ciudat. I-am făcut semn să vină pe banca mea, dar nu părea să aibă de gând să se mişte de acolo.
Mă gândeam despre ce anume am fi putut noi vorbi, la atâta timp după ce încetasem să avem în comun până şi vinerile de film cu toţi prietenii.
I-am mai făcut o dată semn. Oricum, nu mai rămâneam mult în parc. Era destul de frig şi trebuia să ajung undeva peste vreun sfert de oră.
Se ridică şi se îndreptă spre mine. Ţinea o mână la spate, ca şi cum ar fi ascuns ceva. Fără să zică nimic, se aşeză pe bancă şi îmi oferi o frunză uscată de arţar.
Mda, mai am nevoie de câteva, pentru panoul ăla. (urmează o conversaţie banală, forţată şi probabil complet nenecesară)
Mda, îmi pare bine că te-am văzut, ştii, eu trebuie să plec acum.
Mda, şi mie, ne mai vedem noi cândva, poate.
Poate.
Preferabil când or să mai fie şi alţii prin jur.
În momentul în care se lasă tăcerea şi celălalt nu pare să aibă mai multe idei decât tine referitor la vreun subiect de discuţie, atunci urăsc cel mai mult ideea de smalltalk.
Chiar dacă 70% din conversaţiile pe care le port în fiecare zi asta sunt. Dar cel puţin nu mă gândesc în mod special: ok, acum trebuie să vorbim ceva ca să nu tăcem ca idioţii şi să ne uităm unul la altul. Ceva, nu are importanţă ce anume, ce materii ne enervează cel mai tare, ce filme am mai văzut, pe unde ne mai putem duce când o s-avem ceva timp, ce mai face nu-ştiu-cine, de ce n-am mai apucat să citesc ceva de secole, ce aiurea îmi stă părul lunea, ce bocanci mişto ai, ce fain îi ultimu' album Radiohead, oare o să ningă iarna asta, ce faci de ziua ta, ok, mi-a părut bine că am vorbit cu tine, ne mai vedem noi cândva, poate.
Poate.
"Nu vreau nimic!"
Ba da. Vreau o grămadă de chestii. Şi oameni cu care să pot discuta despre ele.
Oameni cărora să le pese de ceea ce zic eu, şi care să zică lucruri de care să-mi pese şi mie.
Nici măcar nu cer aşa mult, dar totuşi mi se pare că am prea puţini oameni de genul ăsta în jurul meu. Deocamdată.
Nimic special.
Sau dimpotrivă.

Capete de mort.

Photo by GoncaloBorgesDias

Am încuiat un sertar şi am pierdut cheia.
Sau cumpărasem biroul de undeva şi n-am mai primit niciodată cheia sertarului?
În orice caz, de câteva zile mă tot gândesc la ce s-ar putea ascunde în el.
O comoară pierdută de pe vremea străbunicilor?
Un deget tăiat din mâna vreunui duşman care s-a mumificat în timp?
Cheia sertarului?
Poate n-o să ştiu niciodată.

Nu ştiu de ce s-a supărat când i-am povestit că toţi piticii de pe creierele tuturor oamenilor care au existat vreodată au avut la un moment dat o conferinţă cu privire la rolul lor în lumea asta şi în alte lumi, şi la un moment dat Marele Juriu, format din cei mai mari juraţi din toate lumile astea, a hotărât să adune toţi piticii şi să îi depună aşa frumos şi încetişor pe creierul lui.
El, ce fusese prietenul meu aproximativ cel mai bun timp de vreo trei ani de zile (probabil în lipsă de un altul mai bun, dar asta nu i-am spus-o fiindcă n-am vrut să-l rănesc).
Iar după aceea s-a supărat şi mai tare când i-am spus că glumisem şi că de fapt nu cred în pitici (şi asta era foarte adevărat, fiindcă cei de pe creierul lui erau adevăraţi uriaşi).
Dar ştiţi, piticii chiar nu se împacă deloc cu simţul umorului şi primul lucru pe care îl fac când se instalează într-un creier e să îl devoreze în întregime pe cel al proprietarului.
Nu lasă nici măcar oasele, şi asta e o chestie absolut admirabilă din partea lor, fiindcă unele simţuri, printre care şi cel al umorului, se bazează pe un schelet foarte solid (de aceea, imediat ce piticii se instalează faci osteoporoză, care nu se tratează cu calciu lactic, ci cu Monty Python şi Charlie Chaplin).
În fine, revenind la prietenul meu, după o lungă perioadă în care i-am ignorat piticii (ba chiar am încercat să mă împrietenesc cu ei), lipsa simţului umorului şi chiar osteoporoza, într-o zi mi-a spus clar care-mi erau opţiunile: el îmi dona şi mie un pitic sau doi şi nişte osteoporoză, iar eu trebuia să renunţ la ţelul suprem pe care mi-l fixasem la vremea aceea, şi anume să îl scap pe vecie de toate cele pe care voia el cu atâta dărnicie să le împartă cu mine. Asta, sau renunţa tot pe vecie la privilegiul de a fi ţinta principală a atacurilor mele verbale şi nu numai.
Din nefericire pentru amândoi, nu puteam suporta nici piticii şi nici osteoporoza, aşa că l-am lăsat să convieţuiască fericit cu ai lui.
Acum, când a trecut ceva timp de la marea schismă, iar spray-urile cu piperoi anti-pitici sunt din ce în ce mai populare, am întrebat-o pe o prietenă dacă nu ar fi frumos din partea mea să îi fac şi lui cadou unul.
Mi-a zis că nici o sută nu i-ar ajunge şi că mai bine ar fi să-l sfătuiesc să scape de ei prin metode naturiste - se pare că ceaiul de pepene verde, câte o cană de 17 ori pe lună, ar fi foarte eficient.
Cum niciodată nu am fost de părere că natura, care e una singură şi fără prea multă educaţie, ar fi în stare să realizeze ceea ce armate de doctori în toate ştiinţele nu sunt, am preferat spray-ul. Am cumpărat 40 de bucăţi, precum şi 10 pachete cu beţişoare pentru urechi înmuiate într-un parfum special cu extract de mentha piperita, care aparent le displăcea complet piticilor.
Am sunat la uşă, foarte vesel mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru. Am observat că avea un schelet remarcabil de drept şi am început să mă întreb dacă nu cumva osteoporoza întăreşte oasele în loc să le înmoaie.
Nu am trecut direct la subiect, ci am admirat modul în care ornase brioşele de pe masă. M-a îndemnat să le gust, dar în momentul în care am luat una în mână şi am dat să muşc din ea, nenorocita de brioşă mi-a explodat în faţă, murdărind cu ciocolată bluza bej pe care o purtam pentru prima dată. El, în loc să-şi ceară scuze, a început să râdă, explicându-mi cum găsise reţeta într-o revistă cu benzi desenate pentru copii, şi arătându-mi arcul care se găsea pe fundul fiecărei brioşe, similar unuia folosit pentru un Jack-in-the-box.
I-am spus clar şi răspicat că nu mi se părea deloc amuzant şi că mă aşteptam din partea lui la mai mult decât să se apuce, la vârsta lui, de citit benzi desenate.
A izbucnit din nou în râs, apoi a adus ceaiul. Când am luat prima înghiţitură, am simţit că îmi vine să vomit. I-am aruncat o privire care ar fi dizolvat şi cel mai pur oţel într-o secundă şi l-am întrebat ce pusese în ceai. Total nevinovat, îmi spuse că era ceaiul lui preferat şi că de două luni nu mai băuse nimic altceva.
I-am spus repede de ce venisem şi i-am oferit spray-urile. A deschis unul şi a pulverizat puţin prin cameră, ca să vadă ce miros avea. Am simţit că nu mai am aer, mi-am smuls poşeta de lângă masă şi am trântit uşa în urma mea fără să-l salut măcar.
Când am ajuns la colţul străzii, mi-am dat seama că uitasem să îi dau beţişoarele-minune. Curioasă, am deschis un pachet şi am scos un beţişor. Imediat, o durere fulgerătoare m-a amorţit, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să arunc toate cele zece pachete în cel mai apropiat coş de gunoi. Încercând să mă îndepărtez de acolo cât mai repede, m-am împiedicat de o pietricică, am auzit un pârâit scurt şi am căzut neputincioasă pe trotuar.
Mda, aveam osteoporoză.

Stau la coadă pentru ploaie.

Photo by Gökçe Pehlivanoglu

Parcă mi-e bine.
Nu-mi ştiu numărul de telefon.
Efectele secundare sunt puţine şi tranzitorii: subfebrilitate, dureri abdominale, cefalee, astenie, ameţeală, erupţii cutanate, reacţii locale uşoare.
Mă simt ciudat (dar nu din cauza aia).
De fapt, până acum magnificul vaccin n-a avut niciun fel de efect, nici primar, nici secundar sau de orice alt grad. În ceva super-eroină de cartier nu m-am transformat încă.
Ştiu că am zis că n-o să povestesc cum a funcţionat chestia cu zâmbetele aiurea până nu e gata.
În orice caz, până acum m-am ţinut de cuvânt.
A fost ciudat la început.
Adică mergeam pe stradă, happy for no reason, ca de obicei, brusc mi-am adus aminte că n-am zâmbit nimănui pe care să nu-l cunosc, şi am început să rânjesc tâmp către toţi oamenii pe care îi întâlneam pe drum.
La un moment dat, mă gândeam la nu-ştiu-ce, şi trebuia să traversez o stradă. Un şofer îmi acordă prioritate, eu mă opresc, ştiam că trebuie să fac ceva dar nu-mi aminteam ce, în fine, îmi pică fisa, îi zâmbesc şi trec mai departe. Mă rog, în realitate a durat o fracţiune de secundă dar pentru mine a fost al naibii de amuzant.
Asta din perioada de început, ca să nu uit până trece săptămâna.
Azi nu ştiu să fi făcut vreun progres. Încă trebuie să depun eforturi conştiente pentru ca să mă pot uita în ochii oamenilor şi să le zâmbesc.
Ce mi s-a zis azi? Să-i scriu o scrisoare cuiva pe care nu l-am mai văzut de mult. Poate.
Doza pentru adulţi şi copiii peste 15 ani este de 1,0 ml, conţinând 20μg de HBs Ag. 

"I am stupid
But I am happy
'Cause today
Is my day!"
As much as I hate putting other people's ideas to practice, I really, and I mean really, have to do this too. Something like a day, once a year, or maybe once a month, when I could gather up some people who just like acting stupid and joyful, and do stuff that makes us even happier. The International Day of (Fake? - it shouldn't even matter) Happiness.
What the hell am I talking about?
This:
Oh, and I want a coat like that too.

Ceai de sârmă ghimpată.

Photo by SeaFairy

Să-mi spui ce crezi şi o să-şi spun şi eu ce vreau.
Clătite cu ciuperci (după reţeta mea proprie).
Lacrimi verzi.
O vacanţă pe Marte.
Umor à la Monty Python.
Păr lung şi cârlionţat (pe care să-l pot tăia cum vreau eu).
Să desprind muşchiul de pe partea nordică a unui copac. Unul mare şi bătrân, crescut într-o pădure cel puţin la fel de haotică şi întortocheată ca mine. Cu bolovani mulţi şi mari, peste care nici în câteva milioane de ani n-o să se depună niciun fel de humus.
Draperii verzi şi groase la ferestrele din camera mea.
Un set de tobe şi vecini complet surzi.
Bomboane cu gust de cârcei de viţă-de-vie.
Un magazin de umbrele.
Un om de zăpadă pe balcon.
Bărcuţe de hârtie care să plutească în băltoacele din drumul meu spre şcoală în fiecare dimineaţă.
Nori din vată de zahăr cu gust de lămâie.
Un bileţel într-o sticlă de plastic pe care să-l pot trimite înapoi în timp.
Astăzi vreau doar să fiu aşa cum mi-ar plăcea să fiu tot timpul.
De ce?
E secret.

Am nevoie de o obsesie nouă. Urgent.

Nu ceva gen Surogat pentru Pasiune Violentă, ci o pasiune adevărată. Violentă sau nu.
Am nevoie şi de zăpadă, neapărat în combinaţie cu două-trei legături de cireşe, şi doi covrigi legaţi cu o sfoară.
Pe vremuri, obişnuiam să păstrez sforile de la covrigii pe care îi mâncam împreună cu un nene. Şi el la fel. Făceam planuri să ne împletim nişte brăţări din ele, dar din fericire toată povestea nu a durat cât să se adune destulă sfoară.
Mda, asta e o perioadă în care sap adânc după chestii de mult uitate. Cum era de exemplu anul trecut, când obişnuiam să pierd ore întregi prin parcuri şi mă simţeam perfect fără să fiu obligată să vorbesc tot timpul.
Chiar, unde sunt oamenii ăia care te înţelegeau perfect şi fără să zici absolut nimic? Acum toţi vorbesc încontinuu şi nimeni nu are nimic de spus. Dar nu mai suportă nimeni liniştea, tăcerile alea de pe vremuri.
Mă văd cu tot felul de oameni numai ca să nu fiu singură şi să am în capul cui să-mi vărs miliardele de frustrări. Dar pur şi simplu nu mai reuşesc să îmi pese de ei, oricât m-aş strădui.
Cel mai frumos compliment pe care i l-am făcut în ultima vreme cuiva suna cam aşa: Mă simt bine când eşti şi tu prin preajmă. Eu mă simt bine, aşa că fă bine şi stick around. Câteodată pot să depun eforturi în aşa fel încât să cred şi eu că de fapt îmi pasă şi că pot să ţin la oameni, dar nu mă pot minţi pentru prea mult timp.
The streets are crammed with mythic people
but no one seems to give a fuck.
Şi la fel e cu majoritatea chestiilor care într-adevăr merită să fie observate. De fapt, de cele mai multe ori nici eu nu le bag în seamă. Sau mă împiedic în detalii.
Şi încă n-am fost în stare să vin cu o idee suficient de "specială" pentru "ziua mea". Adică nimic practic, oamenii dispuşi la orice s-au dus sau sunt pe cale să vină, aşa că trebuie să ţin cont si de asta. Ori o să fie ceva special, ori lipsă. Asta e valabil pe toate planurile.
Azi te-am văzut din nou în tramvai.
Azi nu mai plouă. Dar e atât de frig încât încep să sper că poate o să împlinesc optşpe ani făcând îngeraşi în zăpadă. Pe tine cred că te-aş invita.
Întotdeauna mă deprimă să mă gândesc lângă câţi oameni ajungi să stai de-a lungul timpului. În tramvai, la film, la semafor, la teatru, la doctor, peste tot. O mare parte din ei ar putea să-ţi fie prieteni, oameni cu care ai mai multe în comun decât îţi poţi închipui. Dar nu, în zilele noastre s-a ajuns să-ţi fie frică şi să te uiţi în direcţia cuiva pe care nu-l cunoşti, ca nu cumva să te considere ciudat. Or fi ei câţiva ciudaţi de-adevăratelea, dar majoritatea sunt doar prietenoşi, singuri sau ar vrea să-şi împartă fericirea cu cineva. Cu oricine. Cu toţi, dacă se poate. Dar câteodată, chiar şi cei care te ştiu de mult se uită suspicioşi la tine dacă le zâmbeşti fără motiv sau dacă începi să râzi aşa, dintr-o dată. De fapt, mai ales ei.
Poţi să-mi promiţi ceva. Măcar o săptămână, încearcă să zâmbeşti către cel puţin cinci oameni pe care nu îi cunoşti sau cu care nu eşti prietenă. Îmi spui după aia cum a fost. De mâine începând. Dar nu zâmbete din alea aruncate aiurea, cum împarţi tu de obicei, când râzi de una singură. Te uiţi în ochii lor şi zâmbeşti.
Frunzele de pe pereţii mei încep să se scorojească şi să cadă. Păcat că nu bate vântul aici. M-aş simţi exact ca în pădure. Mai ales când o să-mi cumpăr un covor verde care să arate exact ca şi iarba.
Vreau o căciulă verde. De elf. Să le fac oamenilor cadouri, dar nimeni să nu ştie de la cine sunt în realitate, pentru că de distribuţie se ocupă un moş mare şi urât care bea cantităţi uriaşe de ciocolată caldă. Cu alune!
Să-mi crească urechile. Şi păr pe picioare...
Stai, deja încurci poveştile.
Oricum, ai observat că majoritatea elfilor au părul creţ? Nu cei din Lord of the Rings. Elfii de la Pol. Unde e frig tot timpul. Şi zăpadă. Şi unde poţi să porţi oricând fulare cu lungimea egală cu de două ori înălţimea ta. Tricotate. Din lână colorată, ca şi cele pe care le făcea bunica. (Bunica altora, fiindcă eu n-am avut niciodată genul ăla de bunică de prin poveşti.)
O să treacă şi asta. O să urăşti din nou. Nu pentru asta trebuie să-ţi faci probleme.

Photo by Dorotka Kaczmarek

"There's too many people you used to know
They see you coming, they see you go
They know your secrets and you know theirs
This town is crazy; nobody cares
There's a place where you are going
You ain't never been before
No one left to watch your back now
No one standing at your door
That's what you thought love was for" (Beck, Lost Cause)

Not quite. In fact, all I've ever thought of love was that it's a good thing to keep you from the stuff that really matters.
Who cares whether I'm right or I'm wrong? Not me.

Caut un om care să ştie să trăiască aşa cum simte el indiferent de ce are în jur, care să mă ia aşa cum sunt şi să nu îmi reproşeze tot timpul că nu sunt cum ar vrea el sau alţii să mă vadă, care e în stare să râdă de orice lucru, nu se ia în serios şi pentru care fiecare lucru nu e ca în dicţionar, ci aşa cum îl vede el, care îţi propune chestii noi for the fun of it şi nu pentru că e de bun simţ să faci, să schimbi şi tu ceva.
Mă rog, nu e printre priorităţi.
Adică, eu sunt prioritatea numărul unu.
Şi nu mi-e bine.

Palindroame cu urechi.

Photo by FigoTheCat

Let's just pretend your life is a game.
Miza e minusculă dar în acelaşi timp de importanţă vitală: te distrezi sau nu.
Câteodată mă simt bine doar ronţăind bomboane cu eucalipt şi suflând puf de păpădie în părul oamenilor.
Alte dăţi pot să fiu înconjurată de cei mai amuzanţi oameni din lume, făcând ceva ce ar trebui să ador, şi totuşi să nu îmi fie bine.
Care o fi diferenţa?
Când pe masă e plin de hârtii verzi, când stau lungită pe jos înconjurată de pensule şi vopsele şi îmi chinui talentul inexistent, când aberez ore în şir într-o cafenea plină de fum cu un ceai fierbinte în faţă şi nimeni n-are curaj să mă oprească şi ceaiul s-a răcit de mult...
Ţi se pare din când în când că începi să te îndrăgosteşti de câte cineva şi chiar când devii sigură de tine îţi dai seama că de fapt imaginaţia ţi-a luat-o ranza şi că omul ăla are mai multe defecte decât eşti tu dispusă să accepţi...
Vată de zahăr, păpădii, se pare că mă obsedează lucrurile diafane şi din alte lumi. Ce-oi fi pățit?
Azi-dimineaţă era să ajung prea devreme la cea de-a treia oră (prima dispăruse din orar, pentru a doua nu m-am trezit) şi am găsit în faţa şcolii un labirint. Nu foarte mare, suficient cât să mă pot învârti prin el vreun sfert de oră.
Ador fazele când iese profesorul după oră şi găseşte întins pe banca din faţa clasei un elev tocmai ajuns la şcoală.
Ceasul meu are un clovn desenat pe el care îmi arată cât e ora.
Vreau să mănânc o lămâie întreagă.
Cu tot cu sâmburi. Şi mai ales cu coajă.
La lumina unui ecran negru.
If you get what I mean. (nobody ever does so you don't have to feel special about it)
So relax. Mâine va fi mai rău.

Spune-mi când pot deschide ochii.

Îmi vreau prietenii înapoi.
Se pare că am rămas cumva cu sechele şi nu mai pot sau nu mai vreau să-mi fac alţii noi.
La ce bun? Şi asa într-un an o să plec şi eu şi atunci o să fiu nevoită s-o iau de la început.
Ceea ce nu ar fi o problemă. Dacă mă uit în jurul meu nu văd prea mulţi oameni care să poată umple vreun  gol.
Mda, probabil că nu mă învârt eu pe unde trebuie.
Dar sunt din ce în ce mai confuză, nu-mi mai place să fac nimic, nu mai am chef de nimic.
Şi pe deasupra, vin diverşi oameni la mine şi mă întreabă ce nu e în regulă.
Nimic. Nimic nu e în regulă.
De ce? Abia acum am realizat că e toamnă şi că ar trebui să fiu melancolică şi deprimată? Nu e asta.
Mda, tocmai am văzut La Dolce Vita. Poate şi asta m-a deprimat, fiindcă am şi eu fricile mele dintotdeauna.
Printre ele, să nu cumva să renunţ la vise şi aventură pentru o viaţă comodă şi sigură.
Ce fel de viaţă vreau să am... nici nu contează, fiindcă oricum o să mă răzgândesc până atunci.
Deocamdată, viaţa mea îmi pare extrem de plictisitoare şi de gri.
Ştiu, o să-mi revin cândva până mâine, de exemplu (cu condiţia să dorm destul sau să am bani mărunţi pentru o cafea cu lapte şi fără zahăr de la automatul de lângă cancelarie).
Dar o să mă satur din nou de tot cândva. Şi aşa mai departe.
Care-i ideea?
Aş putea foarte bine să fac un efort şi să fiu tot timpul bine dispusă, sociabilă, să-i fac pe toţi să mă adore chiar. Dar la ce bun? Numai de dragul de a mă minţi pe mine însămi că sunt mulţumită şi fericită şi că viaţa e verde?

Photo by Jan von Holleben

Şi se făcu lumină.
Veni un deştept şi se întrebă care a fost primul, oul sau găina.
Am încercat să-i explic cum stătea treaba, cum amândouă au fost create în exact acelaşi moment, la fel ca toate celelalte chestii din ziua aia, pentru ca să nu se supere nimeni. Erau toate la fel de importante, adică deloc.
Şi cum a făcut Dumnezeu două lucruri sau mai multe în acelaşi timp? zise el.
Păi, nu se ştie exact, dar teoria mea e că are nişte clone împrăştiate peste tot, care fac tot ce le zice. Sau are nu-ştiu-câte miliarde de mâini, picioare şi capuri, ca să poată face totul, să fie peste tot şi să ştie totul.
Ştiu ca asta nu e fun. De ce ar fi? Cui i-ar plăcea să venereze şi chiar să iubească o astfel de creatură?
De asta e clar ca e o teorie stupidă. Ca toate celelalte, de altfel.
Şi cine a zis ca ar conta?
Păi, credeam că îţi pasă, ştii tu, cel puţin ar fi interesant de ştiut.
Îţi lăcrimează ochii de somn. Ai mai păţit aşa ceva, să îţi lăcrimeze ochii de somn?
Totuşi, cum se numeşte starea asta a ta?
Vid? Departe.
Confuzie? Frustrare?
Frisoane. Frig. Fraieri./Fronturi. Fractali. Frică.
Fluturi.
Şi copaci care îşi fâlfâie frunzele. Ca în Eminescu.
Era odată un ciot de copac. Avea cam zece centimetri în înălţime şi era scobit pe dinăuntru. În el creştea iarbă.
Iar au tăiat iarba prin parcuri şi au lăsat-o acolo. Pe alei se amestecă frunze căzute din copacii fâlfâitori cu fire cenuşii de iarbă.
Mi-am zis că totul se întâmplă doar în imaginaţia mea. Dar ce faci când oboseşti atât de tare încât ajungi să-ţi imaginezi doar lucruri banale şi prozaice? Cum mai faci diferenţa între realitate şi imaginaţie?
Indiferent că poţi sau nu face asta, e grav. Ceva ca o boală în ultimul stadiu.
Şi zise el: "Tu poţi să fii un om foarte mişto dacă depui un pic de efort."
Şi ştiu şi eu asta.
Dar mă gândesc aşa câteodată: de ce eu trebuie să depun efort ca să fiu un om mişto? (Mişto - adică cineva care se poartă frumos cu oamenii, râde la glumele lor, indiferent că bune sau proaste, e dispus bine în majoritatea timpului, adică nu le toacă tuturor nervii cu cele 1098976932 motive pentru care viaţa e tâmpită în ziua aia şi aşa mai departe.)
Revenind. De ce eu trebuie să depun efort pentru asta, şi la alţii vine de la natură? Nu e asta ca şi cum aş încerca să fiu cineva care nu sunt de fapt şi de drept?
Ştiu că sunt un om foarte egoist, my problems first, my joys second, taci şi ascultă ce am eu de zis şi după aia mai zici şi tu ceva dacă mai avem timp. E greu să trec peste chestia asta şi să îmi pese şi de ceilalţi.
Încerc, vreau să mă schimb, dar problema e asta: nu e cumva împotriva naturii să transformi o javră într-o sweetie? (nu că o sweetie aş vrea eu să devin, doamne fereşte)
Ideea e următoarea: ai tu într-adevăr nevoie de motive, scuze şi alibi-uri pentru ca să îţi creezi shitty days?
Când, cu un pic de efort, ai putea avea măcar zile ok.
Does it or does it not work like that?
Who knows? Who cares? For you, and just for you, it could work.

Ce se întâmplă când mufa căştilor iese şi muzica ta se revarsă în tot cartierul.

Începi să urli către vecinul de deasupra să dea muzica mai încet?
N-am mai plâns de foarte mult timp, şi asta mi se pare trist.
E ciudat de tot când ajungi să sari de la cel puţin un film pe zi - de multe ori două sau trei sau patru sau câte cere dispoziţia - la unul pe săptămână. Şi tot zic că e din cauza şcolii, dar nu mai sunt atât de sigură.
Cică o să fie frig de luni. Frig de tot.
Oare? Suficient de frig încât să ningă? Măcar de ziua mea?
Mda, încă nu am idee ce vreau să fac.
Big number, pe naiba. Măcar să supravieţuiesc zilei ăleia şi dupa aia n-o să mai vreau nimic.

Photo by Aqueous-Sun

Ploua, şi voiam să ajung în staţia de tramvai. Acolo nu era nimeni.
Nu e nimic interesant la o staţie de tramvai. Acolo doar vin tramvaie, şi staţionează. Mai vin şi oameni din când în când.
Ce aş fi putut eu să fac într-o staţie de tramvai?
Şi m-am gândit să te aştept pe tine. Câteodată chiar îmi place să aştept. Atunci când reuşesc să mă eliberez de grabă, de somn, şi de micile pusee paranoice pe care le am de obicei în cazuri din astea.
Şi mda, de data asta ai venit.
Ce urmează şi de ce ai venit sau de ce te aşteptam nu ştiu nici acum. Ploua doar, şi asta e bine întotdeauna.
Ce era atât de special la toată povestea?
Nimic. În afară de faptul că amândoi aveam umbrele verzi.
Mulţi oameni au. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
Şi mulţi oameni aşteaptă tramvaiele care vin la intervale din ce in ce mai mari.
Eu te-am întrebat cum te cheamă, iar tu, în loc să-mi răspunzi, ţi-ai închis umbrela şi ai lăsat ploaia să-ţi ude părul pe care-l aranjaseşi probabil câteva zeci de minute. Aşa că eu ţi-am zis Fiul Ploii.
Iar n-ai zis nimic, te-ai mulţumit să râzi. Eu nu, fiindcă nu e cool să râzi la propriile tale glume.
Era frig, si nimeni nu ştia când o să vină tramvaiul. N-am crezut că o să vină atât de repede.
Ai urcat în vagonul al doilea, care nu era atât de aglomerat. Iar eu am urcat în primul, din principiu. Şi asta e tot.
De atunci, urc întotdeauna în vagonul al doilea, din alt principiu, iar pe tine te văd tot timpul în primul. Odată mi-ai făcut cu mâna, de după geam.
Dar amândoi ştim că de fapt cel mai bine e să mergi pe jos.