Şi titlul e exact ca articolul, adică tâmpit de tot. Ceea ce poate nici nu-i chiar aşa de rău.

Photo by Vasilis Lotsios

Pentru că ştiu că n-o să mai pot da pe-aici câtva timp, ar fi frumos din partea mea să las ceva drept garanţie. Dar fiindcă mi-e cumplit de lene, o să transcriu cât mai fidel ultimele mâzgăleli din caietul cu pricina şi cu asta basta. Probabil că exact atâta timp mi-ar lua şi să scriu altceva, dar nu. Era 23, parcă. Adică marţi, când încă aş mai fi putut să returnez cărţile la bibliotecă fără să plătesc amendă.

Am belet. Verific din cinci în cinci minute să văd dacă e la locul lui, şi abia aştept să ajung acasă, să-l pun la loc sigur. Acum am pentru ce trăi următoarele două luni. Rândul 2. Oh, yeah.
În rest, the drugs don't work, am ieşit pentru puţin timp din depresie pentru ca să acord evenimentului atenţia cuvenită, dar o să-mi revin, nicio problemă. Mi-e frig la ceafă şi cald în rest, mi-e frică de mor pentru săptămâna viitoare, şi vreau neapărat să văd o anumită javră înainte să plec, chiar dacă încă n-a venit cartea ce-o comandasem pentru el.
Nici măcar nu simţi că-i toamnă, e frig, atâta tot. Nu tu frunze colorate care-ţi scrâşnesc sub tălpi, nu tu ceaiuri dubioase şi Carla Bruni în KF, nu tu şcoală, javrele mele preferate sunt împrăştiate peste tot, şi eu mă simt cumva lăsată pe dinafară, când îmi beau ceaiul la 10 dimineaţa pe geamul de la bucătărie, sunt singură în toată casa şi nu-mi vine să cred că mă aflu în deplină legalitate. Când chiuleşti e altceva, te simţi obligat să faci ceva cu timpul ăla, nu îţi permiţi să-l laşi să se ducă dracului aşa, pur şi simplu. Te învârţi prin oraş, şi te minunezi ce specimene vag umane poartă uniforma liceului tău, pardon, fostului tău liceu, şi parcă nici Front Row nu mai e ca pe vremuri, şi altcineva o să-l joace pe Matamore, şi probabil mult mai bine. Şi tu trebuie să-ţi faci alţi prieteni, să hotărăşti ce cărţi iei cu tine, ce bocanci, ce cd-uri, ce eşarfe, şi de acum înainte n-o să mai ai acces liber la dulapul soră-tii, la hanoracul ei negru şi mai ales la zecile ei de perechi de converşi.
Şi n-am dormit azi-noapte fiindcă, vezi doamne, tre' să-mi reglez ritmul şi adevărul e că vara asta m-am obişnuit să dorm foarte mult, de la 10 ore în sus, dintre care abia 1-2 în timpul nopţii, sau nici atât. N-am băut nici ceai, nici cafea, şi mi-am înfipt vârful unui cuţit în degetul mare de la mâna stângă, în timp ce încercam să-mi tai o felie de caşcaval pentru un sandviş. Ironia face ca respectivul topor care-a intrat pân' la os să fi fost de fapt un cuţit ridicol de mic, cu lama de maxim 10 centimetri, pentru legume sau cine-naiba-ştie. Au curs râuri de sânge, bineînţeles. Şi am găsit plasturi speciali pentru vârful degetelor. Care cred că sunt făcuţi pentru degete mult mai groase, fiindcă stau puţin cam ciudat pe al meu. Care nu-i chiar subţirel, să fim serioşi.
Ieri l-am visat din nou. Poate că l-aş fi visat şi azi noapte, dac-aş fi închis ochii vreo secundă, se pare că visele cu el vin în perechi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo lună, şi ne-am ignorat ostentativ unul pe altul. Cel puţin eu, în orice caz. Poate el mă ignora pur şi simplu, fiindcă n-avea vreo idee mai bună.
Eşti nebună, bă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-ţi bagi iar în cap idei din astea.

Deci:
Mi-ar plăcea să revin cândva la alea şapte poveşti din parc. Ajunsesem la a treia.
Mi-ar plăcea să simt toamna de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să nu mă mai simt atât de bine urându-i pe toţi.
Mi-ar plăcea să mai am timp.
Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie ruşine cu mine.
Mi-ar plăcea să nu mă mai doară degetul şi urechile.
Mi-ar plăcea să nu mai fiu o javră proastă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să tac fără să mă simt mută.
Mi-ar plăcea să nu am pat acolo şi să pot dormi pe salteaua de pe podea, aşa cum am plănuit.
Mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc o dată cu javra aia, înainte să plec.
Mi-ar plăcea să învăţ naibii odată să merg pe bicicletă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să scriu ceva drăguţ, dar uite că nu-s.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să sufăr ca un câine uitat în ploaie, sau măcar să-mi găsesc motive suficient de bune pentru care să plâng. Nici nu mai ştiu cum e.
Mi-ar plăcea să râd din nou de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să tac dracului dacă tot n-am ce să zic.

E noapte. E întuneric. Gata cu lumina naturală. Trăiască bezna artificială.
Ar fi foarte lame să adorm aici, în parc, pe bancă, aşa-i? Mno, atunci mă duc acasă, şi o să dorm, şi ritmul somnului meu o să rămână la fel de dereglat. Ceea ce-nseamnă că am stat trează degeaba, şi că m-am uitat azi-noapte la amândouă sezoanele din Spaced tot degeaba. Şi da, cred că sunt deja pe trei sferturi adormită, că îmi aud numele rostit de 80% din cei ce trec pe lângă banca mea.
Hei, treci 'napoi aici. Am început iar să mă iau în serios. It's mere fun, but still, very damaging.
No, şi e şi frig pe deasupra. Pe deasupra celor patru pagini cu aiureli pe care tocmai le-am mâzgălit. Mi-e frig. Şi-aş vrea să-mi fie bine, dar mi-e doar somn.

Nota ediţiei: Între timp, nu mă mai doare degetul şi m-am întâlnit cu javra cu pricina. În schimb, se pare că mă număr printre rândurile fericiţilor deţinători de paturi, deci planul meu cu salteaua s-a dus. Tot mă mai ustură ochii de somn, dar n-am pierdut încă biletul. Iar pe Matamore îl joacă sor-mea (?!).
Şi abia acum e noapte. Nu pentru mult timp.
Scuzaţi-mi rândurile astea. Dar trebuia să găsesc un mod complet inutil de a-mi petrece vremea, doar nu era să-mi fac bagajele.
Mâine plec. Să visaţi frumos.

'Groove tragedy.'

Photo by BitzlbitzlR

Când eram mică şi încă mai stăteam la casă, aveam în grădină un hamac, legat bine între doi pomi. N-a ţinut decât o vară, ce-i drept, dar a fost destul ca să mă marcheze pe viaţă. La modul cel mai serios vorbind. Toţi pomii erau împrăştiaţi prin grădină la distanţe de zeci de metri unul de altul, în afară de ăştia doi nuci care crescuseră foarte apropiaţi, aşa, cam la doi metri. Şi între ei legaserăm hamacul. Bineînţeles, ne certam cumplit pentru el şi, cum îl părăsea unul, chemat de vreo forţă a naturii (de exemplu maică-mea), săreau ceilalţi doi să-i ocupe locul, şi aşa mai departe, toată vara în hamac. Până în acea zi când... dar să nu anticipez.
...Era o după-amiază plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, abia atingându-le, în aer plutea puf de păpădie şi eu citeam Jules Verne în hamac. Peisaj perfect, numai bun de imortalizat pentru ca să ilustrezi un articol de revistă pentru femei triste despre pericolele care te pot pândi în vacanţă. Şi eu citeam liniştită, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram conţinea zeci de otrăvuri cancerigene, că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-şi injecteze veninul lor perfid direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci şi patru de romane de Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii şi mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise. Fiecare mişcare pe care o făceam mă aducea cu un pas mai aproape de sfârşitul inevitabil. Iar eu mă mişcam întruna, că doar în asta constă plăcerea de a sta într-un hamac. Totul se întâmpla sub supravegherea atentă a unei mătuşi, care ne onora ocazional cu prezenţa pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la faţa locului, atât însufleţite cât şi ne.
Aşadar, mă legănam eu în hamac, absorbită de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos care străbătea lumea în lat şi-n lung, în loc s-o facă în lung şi-n lat, ca toţi ceilalţi, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut, capul meu a avut o interacţiune puţin mai... neplăcută cu trunchiul nucului din stânga, steluţele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roşii, apoi transparente, m-am ridicat liniştită de pe jos, mi-am luat cartea şi m-am dus în casă fiindcă începea să se întunece şi nu prea mai vedeam să citesc. În noaptea aia a plouat, şi a doua zi hamacul intrase la apă şi nu mai ajungea până la celălalt nuc, aşa că ăsta a fost sfârşitul aventurilor insulare din vara aia.
De atunci, am căzut de la înălţimi mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase şi nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătuşă-mea încă mai e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparţine) ceva s-a dereglat definitiv în căpăţâna mea, şi de fiecare dată când avem plăcerea să ne întâlnim mă priveşte cu atâta compasiune, că aproape mă înduioşez şi eu de necazul sărăcuţei de mine.
Totuşi, încă mai văd steluţe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi şi de săltăreţe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri şi un hamac. Nu am nevoie să mă uit înapoi, fiindcă ştiu că mătuşă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, aşteptând ca nodul să se desfacă, eu să dau din nou cu capul de pom şi totul să revină la normal. Însă ea habar n-are că asta n-o să se întâmple vreodată, fiindcă între timp eu am învăţat să fac noduri cum trebuie şi umbrela aia e de mult ferfeniţă.

'The drugs don't work.'

Photo by Marina Filipovic Marinshe

 Cred că am atins maximul penibilului săptămâna trecută, când l-am visat pe respectivul obiect (şi subiect) al dragostei mele de vara asta două nopţi la rând (sau zile, mă rog, prea rar adorm înainte să mă holbez la răsăritul ce are loc tot mai târziu, şi oricum nu se vede de pe balconul meu). Şi în ambele cazuri în ipostaze inductoare de diabet. Fragmente: dat cadou mie de ziua lui de către el însuşi, bonus privire piezişă şi străpungătoare, direct până în fundul sufletului meu cel împietrit, care în ascuns moare de dragul lui (oh, da). Mai departe, plimbatul meu de către el în braţele tot ale lui pe sub nişte umbrele colorate (v-am avertizat!) despre care nu ştiu ale cui erau, după care ne împiedicăm şi plonjăm pe burtă, şi jos era moale şi bine, şi el mă pupă pe tâmplă, şi eu pe vârful nasului - care era tot al lui. Asta ca să vedeţi ce-am avut eu de îndurat şi în ce abisuri pluteam, de-am ajuns să visez aşa ceva. Şi încă să mă mai şi trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă, pe deasupra.
Oricum, vraja mămucăi Omiduţa a expirat, (şi poţi să te duci la ea şi să-ţi ceri banii înapoi, că n-a făcut o treabă prea bună) şi în sfârşit sunt în stare să râd de asta, fără să mă mai simt nedreptăţită, fără să mai fac paradă de masochismul care mi-a fost inoculat pe nesimţite de societatea decadentă în care trăim, fără să mai visez poveşti rose bonbon cu băieţei blonzi şi alte alea. Hm, şi dacă toată chestia asta s-a terminat, poate o să fiu şi eu în stare să mâzgălesc ceva tolerabil, în sfârşit, doar toată vara n-am fost în stare să defulez decât frustrări toropite şi mâncate de molii cărora le-a căzut de mult puful de pe aripi.
Mai departe, la Cohen e clar că n-o să mă pot duce. Fiindcă taman în ziua când hotărâsem că da, musai azi scot bănetul de la ciorap şi mă duc la Diverta, şi găsisem şi cu cine să mă duc - la concert, nu la Diverta - s-a vândut şi ultimul bilet şi nu, n-am fost eu aia de l-a cumpărat. Şi s-a lăsat cu plânset şi scrâşnirea dinţilor, adevărată apocalipsă, ce mai. Aşa că acum construiesc diverse instalaţii în admirabilul scop ca unui actual posesor de bilet să-i trântească cineva o uşă peste degete, să cadă dintr-un acoperiş aflat pe traseul lui zilnic o cărămidă imensă care să treacă exact pe lângă capul lui, şi el să fie nevoit să meargă la terapie intensivă ca să scape de efectele traumei psihice suferite, dar să nimerească la o grup de suport al bolnavilor de varicelă, pojar, rubeolă, rujeolă şi alte boli pe care cu siguranţă nu le-a avut când era mic, şi ăsta e doar începutul transformării lui într-un fost posesor de bilet la Cohen. Şi dacă-mi iese vreun plan din ăsta, pot să fac şi eu pojar când mă întorc, dacă-i chiar musai, că de şcoală şi aşa n-am chef încă.

P.S. Vremea pe aici e ca-n rai: plouă, e frig, mi-am scos eşarfele şi caut soluţii pentru ca să mai port măcar o dată a doua cea mai faină pereche de sandale din univers (şi prima îi aparţine viitoarei mele colege de cameră, hehe).
Şi mi-e bine. Bine de tot. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Jur pe urechile mele.

Photo by Kimiko17

Mă trezesc făcând tot felul de lucruri dubioase. Parcă aş fi tot timpul într-un vis din ăla de-al meu, în care feţele sunt înceţoşate, culorile mai stridente decât ar fi normal, şi cineva mă urmăreşte tot timpul cu scopul de-a mă omorî, răpi şi trimite pe Marte, sechestra într-un mall sau cine-ştie-ce altceva.
Mă spăl pe mâini şi arunc săpunul la gunoi, după care mă uit în oglindă, apoi la mâinile mele şi nu-mi dau seama care a fost pasul greşit în algoritm. Îmi pun săpun lichid pe periuţa de dinţi, pentru că singurul meu neuron rămas treaz la ora asta a hotărât, în urma unei dezbateri îndelungate cu sine însuşi, că e mai uşor să apeşi un butonaş şi - iată! săpunul a curs deja şi s-a aşezat în tradiţionala formă de S peperiiperiuţei (sic) dumneavoastră de dinţi - în loc să iei de pe raft tubul de pastă, să deşurubezi capacul, să aşezi periuţa pe marginea chiuvetei, să storci ultimele picături, să înşurubezi capacul la loc, după care să pui tubul la loc pe raft. Când mă gândesc ce complicat e întregul proces, nici nu mă mai mir că neuronul ăla a decis aşa, de unul singur, fără să mă întrebe şi pe mine, că săpunul ăla cu hamamelis ar fi mai la îndemână. Drept e că miroase fain. Deşi, dacă stau să mă gândesc, poate că eu am fost aia de-am luat măreaţa hotărâre, fără să-mi întreb neuronul, chestie care ar avea un pic mai multă logică, pentru că absolut orice neuron ştie că, în momentul în care papilele mele gustative ar fi simţit săpunul pe limbă, ar fi declarat starea de alertă pentru toţi ceilalţi neuroni, poate s-ar fi declanşat şi reflexul de vomă, o interminabilă criză de râs din partea mea, precum şi o serie de amintiri despre ce alte chestii mai fac eu când sunt beată (de somn, adică), în afară de apăsat soneria vecinului de la 3 în loc de întrerupător, dezlegat şireturile şosetelor şi lăsat becul aprins în baie. Noroc că, prin nu-ştiu-ce miracol, n-am băgat periuţa aia în gură. Am clătit-o bine de tot, am turnat multă apă de gură pe ea, ca să aibă gust mentolat şi respiraţie proaspătă la următorul contact, şi am pus-o la loc în suport. Moment în care am observat că nici măcar nu era a mea, care poartă o nuanţă mai închisă de verde. A cui era n-am aflat nici acum, nici nu s-a plâns careva că-i mirosea periuţa a hamamelis, şi nici eu n-am deschis vreodată subiectul.
Ah, şi - oricât de incredibil v-ar părea - eu dispun de mai mulţi neuroni, atâta doar că majoritatea lor suferă de narcolepsie şi, în momentele când mă aştept cel mai puţin şi am cea mai mare nevoie de ei, se prăbuşesc pe suprafaţa capitonată a creierului meu, cu câte-un firicel de salivă scurgându-li-se din colţul gurii. E urât, ştiu, dar m-am obişnuit cu ei şi îi accept aşa cum sunt. Că dacă n-ar fi, nu v-aş povesti eu nimic acum, când dorm toţi, şi până şi ăla ce-ar trebui să stea de veghe moţăie pe undeva, tresărind la intervale regulate, speriat că s-ar fi putut să am nevoie de el. Nu, dragă, la 5 jumate măcar tu să dormi, oricum n-o să observe nimeni vreo diferenţă. Eu o să mă descurc, cu o cană mare de Earl Grey, nu-ţi face probleme.
Hai, inventează-ţi un vis drăguţ, în care să nu te urmărească nimeni, să fie răcoare, verde şi munţi. Hai, că poţi.