'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.