Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)