Păi, se poate?

Photo by Hannah Combs

Cred că în anul ăla nu mi-am cumpărat mai mult de două chestii de îmbrăcat. Ajunsesem în faza în care aveam absolut tot ce mi-ar fi putut trebui vreodată. De fapt, chiar am făcut nişte triaje drastice la un moment dat, şi tot nu am simţit că-mi lipseşte ceva. Era tare bine - aveam o grămadă de spaţiu în dulap, nu mai aveam nevoie de cleşte ca să smulg câte-o cămaşă de pe raft, puteam să închid uşile fără să-mi dovedesc calităţile de sumōtori şi aşa mai departe - visul suprem al oricărui om cu scaun la cap, care nu-şi permite să-şi mai facă griji pentru încă o piesă de mobilier.
De altfel, nici eu nu sunt genul de om care să stea cu orele în faţa dulapului, încercând să găsească cel mai potrivit ansamblu şi cele mai încântătoare combinaţii. Metoda mea e dintre cele mai banale: întotdeauna am fost de părere că prima intuiţie pe care o avem e şi cea mai fericită, aşa că extrag câte o piesă de îmbrăcăminte pentru fiecare parte a corpului care se cere acoperită -  în funcţie de vreme şi de împrejurare, bineînţeles - şi având grijă să armonizez cu aproximaţie culorile, conform uzanţelor. Toată operaţiunea durează în jur de cinci minute (± un minut, în funcţie de intensitatea luminii din cameră), după care pot să mă ocup de chestiuni mai plăcute şi de mai mare importanţă, cum ar fi să-mi sortez cărţile din bibliotecă în funcţie de anul naşterii autorilor, să-mi sun la interfon toţi vecinii de bloc pentru a le ura bună dimineaţa sau să-mi pictez unghiile în culoarea preferată a zilei.
Eh, şi aşa au stat lucrurile o bună bucată de vreme. Pe vremea aceea, chiar îmi închipuiam că lucrurile nu se vor schimba niciodată şi că voi trăi visul ăsta pentru tot restul vieţii mele. Abia acum îmi dau seama ce naivă eram. Mă întreb, oare dacă aş fi luat măsuri din timp, aş fi putut să împiedic în vreun fel lucrurile să ajungă în acel punct? Probabil că nu voi şti niciodată.
Atunci când a izbucnit catastrofa, aproape că nu i-am dat atenţie. Într-o dimineaţă ca toate celelalte, dintr-o dată mi-am dat seama că nu vreau să port o cămaşă verde, deşi o scosesem deja de pe raft şi nu aveam absolut nicio obiecţie cu privire la modul în care se asorta cu pantalonii în carouri pe care mi-i pusesem deja. Aşa că - vai, ce imprudenţă! - am pus-o la loc şi am ales un pulover negru. Cum de m-am comportat atât de nesocotit? Pur şi simplu, îmi venise în minte o oarecare seară în care purtasem cămaşa cu pricina, o seară legată de cineva cu care îmi era imposibil să reiau legătura la momentul respectiv.
Ah, nu eram deloc pregătită pentru avalanşa care a urmat. N-am mai putut îmbrăca niciodată rochia neagră în care am primit o veste extraordinar de proastă, în schimb nu-mi mai lipseau niciodată de pe deget cele trei inele metalice pe care le purtam când am întâlnit pentru prima dată o anumită persoană. Eşarfa cu vaporaşe îmi aducea aminte de seara în care am dezamăgit cumplit pe altcineva, iar blugii negri dintr-o anume noapte ploioasă aveau încă pete de noroi deasupra manşetelor, pentru că nu m-am mai putut atinge de ei nici măcar cât să-i arunc în maşina de spălat. Purtam foarte des o geantă maro care mă însoţise la o grămadă de concerte şi îmi era frică de papionul albastru cu buline, pentru că aveam impresia că mă conduce în tot felul de situaţii bizare, provocându-mă să mă comport complet imprevizibil. Cureaua roşie pe care o folosisem la un moment dat într-un scop oarecum diferit de cel pe care îl avusese fabricantul în minte dispăruse în cel mai adânc colţ al sertarului, în schimb fusta verde stătea la loc de cinste pe umeraş, cu toate că nu reuşisem să scot pata de vin în formă de dragon de pe buzunar.
Şi dintr-o dată, s-a ajuns la dimineaţa în care tot ce-mi mai rămăsese era o rochiţă bleumarin cu bretele subţiri. Absolut toate celelalte haine fuseseră invadate de molii, care le roseseră până la punctul în care fiecare în parte îmi provoca cel mai adânc dezgust. Abia atunci mi-am dat seama că e cazul să fac ceva. Mi-am pus o pereche de mănuşi din cauciuc gros, pe care le foloseam când aveam de-a face cu cele mai nocive dintre chimicalele de uz gospodăresc, am apucat nişte saci mari din plastic şi, bucată cu bucată, am început să-mi înghesui tot trecutul în adâncurile lor. I-am luat în spate şi-am luat-o la goană spre cel mai apropiat tomberon, care dintr-o dată se mutase la celălalt capăt al lumii.
Când m-am întors, eram un cu totul alt om. M-am strecurat afară din pijamaua cu pătrăţele, ca dintr-un înveliş care nu mă mai încăpea demult, şi mi-am pus rochia subţire, de vară, cei mai groşi ciorapi pe care-i aveam, jambiere, mănuşi şi sandale (bocancii dispăruseră, împreună cu fantoma omului care mă învăţase cum să-mi leg şireturile în aşa fel încât să nu le mai poată desface nimeni), mi-am sunat nişte prieteni şi da, aţi ghicit, am plecat la cumpărături. Era şi timpul.

(Ah, îmi cer scuze c-am trişat. Da'  zece-a-zecea-două-mii-zece era o dată prea faină ca s-o ratez, aşa c-a meritat să mă-ntorc un pic în timp pentru asta. Că doar n-oi fi schimbat ceva de importanţă vitală pentru istorie.)

[O notă primită în cursul serii: Ne cerem scuze, dar textul dumneavoastră nu mai poate fi luat în considerare în vederea Premiului Nobil pentru Literasură din acest an, datorită faptului că, în realitate, a fost publicat cu două zile înaintea perioadei în care se desfăşoară înscrierile. Vă urăm succes în întreprinderile dumneavoastră viitoare, Academia Sudeză.]