r-e-s-t-e-c-p

Photo by Derafa

Piticul uitase să se radă sub braţ, dar asta nu-l opri să se dezbrace în pielea goală şi să sară în fântâna arteziană din centrul oraşului. O respectabilă doamnă, de o vârstă respectabilă îi ceru cu tot respectul de care era în stare să se radă data viitoare, fiindcă arăta absolut dezgustător. Piticul îi spuse să-şi vadă de treabă, fiindcă întregul lui corp era acoperit cu păr, deci ce diferenţă ar fi făcut câţiva centimetri pătraţi în plus sau în minus? Doamna începu să înjure ca un marinar şchiop de ambele picioare, îşi strânse şi mai tare mânerele poşetei şi plecă în viteză. 

"Start wearing purple, wearing purple
Start wearing purple for me now
All your sanity and wit, they will all vanish, I promise
It's just a matter of time." 

Asta fredona piticul în timp ce făcea duş, cântecul cel mai persecutat pe nedrept din istoria omenirii.

Baba cea isterică se întoarse trăgându-l după ea pe un poliţist care avea şapca pusă strâmb. Poliţistul trăgea după el o cosmeticiană care trăgea după ea un pachet imens de benzi de ceară rece.

Piticul se holba la ciudata procesiune care se îndrepta spre el. În câteva fracţiuni de secundă, poliţistul îl extrase din fântână, îl înveli într-un prosop mare, bleu şi pufos, îl şterse grijuliu de fiecare picătură de apă, după care baba îl apucă de mâini, poliţistul de picioare, iar cosmeticiana începu să-i smulgă toată blana de pe corp, începând cu zona axilelor. Când operaţiunea luă sfârşit, îl dădu pe pitic, care era roşu ca un rac, cu ulei de bebeluşi pe tot corpul, pocni din degete şi se risipi în aer. Poliţistul îşi privi chipul nedumerit în apa fântânii, îşi aşeză şapca în poziţia regulamentară, după care smulse poşeta vintage a babei şi fugi cu ea. Baba începu să urle, apoi se resemnă amintindu-şi că el e singurul poliţist din zonă şi că n-are cine altcineva să-i vină în ajutor. Şi într-adevăr, poliţistul apăru după câteva minute, încă gâfâind în urma efortului. O conduse politicos pe doamna din care numai vârsta mai rămăsese respectabilă la secţie şi o rugă cu tot respectul să facă portretul hoţului. Din nefericire, ea habar n-avea să deseneze, aşa că mâzgăleala de pe hârtia ei semăna frapant cu piticul. Poliţistul îl recunoscu şi se îndreptă în grabă spre fântână ca să-l aresteze dar, tot din nefericire, piticul se dusese înapoi acasă la el, unde dormea ca un copilaş proaspăt îmbăiat şi epilat pe tot corpul.

Morala? Apa trece, pietrele rămân.