Ea era o fată prea înaltă şi prea slabă pentru vârsta ei, dar asta nu o scutea de căratul celor 48 de cărţi de care avea nevoie în fiecare zi. Venea de la şcoală, soarele o bătea în cap, şi nu mai voia nimic decât să stea jos undeva.
El era un băiat prea scund şi puţin cam plinuţ pentru vârsta lui, şi sărea într-una după cireşele coapte de pe crengile care atârnau pe marginea drumului, dar nu ajungea niciodată la ele. Şi nu păreau deloc acre.
Zări parcul. O bancă liberă, pregătită special pentru ea. Se năpusti asupra ei, îşi aruncă geanta cu cărţi cât colo şi se întinse cât era de lungă, închise ochii şi respiră pentru prima dată în acea zi.
Nici o cireaşă. Poate că totuşi erau acre. Dar obosise tot încercând să prindă crengile, aşa că parcul pe lângă care trecea îi oferi şi lui o bancă pe care să poată respira adânc. În drum spre ea, călcă pe castelul de nisip al unui copil, care dispăru pe loc fără să lase altceva în urma sa decât un nor de praf care îl urmări până la bancă, după care se împrăştie în aer.
În jurul ei toate băncile erau ocupate de îndrăgostiţi, încălecaţi doi câte doi, fiecare încercând să absoarbă cât mai mult din fiinţa celuilalt. Nu se simţea ciudat singură în mijlocul lor fiindcă ştia că nu aşteaptă pe nimeni.
Întins pe bancă, îşi trase răsuflarea. Uitându-se în jur observă că oamenii circulau în perechi, îmbrăţişaţi şi împliniţi. Se simţea ciudat între ei fiindcă simţea că aşteaptă pe cineva.
Bătea vântul şi simţea că o dor sinusurile (de fapt, doar unul dintre ele, dar nu ştia niciodată care anume, aşa că dădea vina pe amândouă). Fără să se ridice, îşi întinse mâna către geantă, scoase o eşarfă verde cu pătrăţele albastre şi şi-o înfăşură în jurul gâtului. Şi deodată se simţi ca şi cum cineva i-ar turna nisip în urechi, în nas, peste ochii închişi, pe care îi deschise imediat din reflex, dar nu văzu pe nimeni nimeni, şi nu găsi nici o urmă de nisip în părul ei sau sub unghii. Pe lângă ea trecu o doamnă bătrână cu un câine negru care purta o lesă din stofă albastră cu pătrăţele verzi. Uitându-se după ei, văzu în spatele ei o bancă pe care nu o observase înainte. Pe ea era lungit un băiat.
Dintr-o dată vântul bătu mai tare, înfăşurându-l cu nişte frânghii nisipoase. Se întinse pe bancă, încercând să-şi explice senzaţia, iar frânghiile îl legară de scânduri, lăşându-l incapabil să-şi mişte vreun fir din părul destul de lung şi cârlionţat. Căzu într-un fel de vis fără somn sau un somn fără vise. Deschise ochii pentru o ultimă oară şi văzu cum o fată se ridică brusc de pe banca din spatele lui, despre care nu-şi amintea să fi fost acolo şi înainte, şi se îndreaptă hotărâtă spre el.
Îi spuse, pe cel mai degajat ton posibil, celui care părea că visează, deşi avea ochii închişi: Scuză-mă, dar de ce-ai aruncat cu nisip pe banca mea? Mi-a intrat în ochi şi nu port ochelari încă.
Spune ceva, aha, nisip, bancă, ochelari. Nici eu nu port, dar mi-am cumpărat săptămâna trecută nişte ochelari negri, rotunzi, din ăia gen John Lennon, atâta doar că ceva mai mari, ştii?
Oare chiar doarme? Văzu că i se deschid ochii, unul câte unul, încetişor, geană după geană. Se uită la ea într-un mod ciudat. Ştii ce, omule, nu e destul că-mi arunci nisip în nas, mai ales acum când am alergie la polenul ăsta care tot plouă de prin copaci, acum nici nu mă bagi în seamă când vorbesc cu tine.
Mda, urăsc albinele. Ce comodă e banca asta. Brusc, văzu ceva, ceva strălucitor, având o nuanţă sublimă de roşu, ceva viu, ceva al lui. Se smulse din îmbrăţişarea aspră a frânghiilor şi se aruncă în gol. Din fericire, îşi aduse aminte la timp de fata care rămăsese lângă banca lui, pe care pusese stăpânire deja şi pronunţă cuvintele după care tânjise de atâta timp: Pot să mă urc pe banca ta să culeg două cireşe?
Ea îl auzi, ca prin ceaţă, de pe banca ei (sau a lui?) şi îi răspunse că da, cu condiţia să îi aducă şi ei două. El coborî de pe bancă peste cinci minute, cu buzunarele pline de cireşe suculente.
Ea râse când el îi puse câte o pereche după urechi. El râse când ea îi oferi o cireaşă pe care o curăţase deja de sâmbure (dar care de fapt avea un vierme). Amândoi râseră când viermele fu înşfăcat de pe spătarul băncii de către o vrabie (sau o altă specie de pasăre la alegere) imediat după ce el îl depusese acolo cu grijă (aveau un umor sadic amândoi).
Făcură calcule câte căni de ceai or să poată face din codiţele cireşelor, care zăceau acum aranjate într-o ordine nefirească sub bancă. Făcură planuri câţi cireşi or să iasă din sâmburii pe care îi vor semăna în faţa ferestrei camerei lor din casa părinţilor.
Şi deodată o pală de vânt impregnat cu nisip îi lovi pe amândoi în plină faţă. Ea începu să strănute, el începu să bată aerul cu palmele ca şi cum nu ar fi putut respira, dar ea era mult prea ocupată încercând să-şi reţină lacrimile în timp ce îşi căuta batista, iar el nu o putea ajuta să o găsească fiindcă îşi pierduse ochelarii.
Când vântul încetă, ea îi zise: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mic pentru mine.
Când îşi găsi ochelarii şi batista, el îi spuse: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mare pentru mine.
Se ridicară în acelaşi timp, ea îşi luă geanta, el îşi luă codiţele de cireşe şi fiecare se îndreptă spre cealaltă parte a lumii.
Băncile începură să râdă ca tâmpitele, iar fostul castel de nisip se holba la ele fără să înţeleagă nimic, asta pentru că era încă în reconstrucţie.
Postări
