0%. Mai puţin şi ajungem la 7%. Şi acolo ne putem opri.

Photo by LenaUkyou

În ultima vreme m-am apucat de tot felul de poveşti dubioase, şi n-am reuşit să termin nici una. Deci, încă un somnifer revoluţionar. Bine, îl ştiam de mult, dar l-am păstrat pentru cele mai negre dintre zile. Mi-e o lene cumplită, m-am săturat de scris chestii speciale, vezi doamne, în tot felul de albume soioase, m-am săturat să dorm atât de mult şi, pentru a mia oară, vreau să mă tund zero şi să mă mut în Islanda. Şi, culmea culmilor şi dovada supremă că ceva e foarte putred în zonă, nu vreau să se termine şcoala. Chiar nu vreau.
N-a mai plouat de vreo săptămână, şi mi-e tare dor, am terminat în sfârşit porcăria aia de site pentru atestat, am din nou unghiile albastre şi abia aştept să găsesc o foarfecă şi să tai orice fir de păr care depăşeşte doi centimetri, pentru început. Degeaba, n-are rost să mă imaginez în posturi de hippioată cu pletele-n vânt. N-am destulă răbdare pentru asta.
Mi-e somn din nou, şi sub patul meu se tot adună cărţi care urlă să le citească şi pe ele cineva odată, şi nu reuşesc deloc să trec de numărul-deloc-magic de 40 de filme-pe-care-urmează-să-le-văd-în-curând.
Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn din nou. Cred că ar fi o idee destul de bună să dau mai des pe la şcoală, ca să nu mă mai trezesc afirmând vehement cum că nu vreau să se termine naibii odată totul. Că eu chiar nu vreau asta, asta e cu totul altă poveste. Şi mi-e somn oricum, aşa că o s-o spun altă dată, când chiar o să am nevoie de asemenea somnifere cu acţiune rapidă.
Ta dam.

Şi gata.

Photo by InanimateUmbra

Încerc să mă obişnuiesc să aştept. Aş vrea să-mi poată ajunge amintirea unei ploi, în loc să vreau să mă plouă tot timpul. Aş vrea să-mi ajungă, măcar pentru câtva timp, o amintire cu tine, în loc să vreau să-ţi întorc degetele pe dos încontinuu.
Încerc să ţin cont de faptul că prea multă ploaie provoacă guturai, şi că se zice că, dacă îţi pocneşti degetele prea mult, eşti predispus la Parkinson.
Dar, atâta timp cât sub umbrela mea verde nu pătrunde nicio picătură de apă, iar degetele tale se plimbă leneşe pe spatele meu, mie mi-e bine. Când apare un nenorocit de curcubeu decolorat, şi tu eşti nevoit să îţi încleştezi degetele pe altceva, timpul se împrăştie ca o găleată cu cuburi de gheaţă scăpată pe gresie.
De obicei, îmi găsesc o altă ocupaţie. Şi aşa, atunci când începe să plouă din nou şi tu te prezinţi cu pelerina ta roşie şi cizmele de cauciuc ne-fosforescente, eu vreau doar să pictez plăcuţe din lut în compania lui Leonard Cohen.

Mi-e greu să aştept. Nu îmi dau voie să contez pe lucruri ce-or să se întâmple într-un viitor prea îndepărtat, pentru că în mod sigur or să se dovedească a nu fi altceva decât nişte baloane de săpun. Cu toate că mie îmi plac baloanele de săpun. Şi mai ales sunetul pe care îl fac atunci când le sparg atingându-le cu buzele, sau cu vârful degetelor. Nu prea-mi place să le suflu, fiindcă de obicei îmi pocnesc în faţă, şi-mi intră săpun în ochi.
Visez. Asta am voie. Tratez orice lucru ca pe un balon de săpun, nimic mai mult sau mai puţin, şi încerc din răsputeri să-l sparg. Cu cât rezistă mai mult, cu atât mai bine. Mă bucur de el atâta timp cât îl am, dar asta nu scade câtuşi de puţin din înverşunarea mea de a-l considera nimic altceva decât un vis.

Your red nails don't scare me, miss.
Oh, but they shouldn't. They're just to keep the mosquitoes away, zise Jo, pe post de redeeming conclusion.

Nu-i nimic.

Photo by Joppe911

Bună ziua, ştiţi cumva cine e ultimul la rând?
Tu, dragă.

Nu ştiu de ce, în ultima vreme mă deprimă la culme umbrelele negre. Sunt atât de hidoase, de parcă ar fi fabricate din acelaşi material ca şi mantia unei tanti celebre, care-şi omoară vremea cosind diverse chestii. Categoric intră în aceeaşi categorie cu pliculeţele de ceai folosite, pensulele rămase nespălate după ce le-ai îmbibat cu diverse soluţii şi semnele de carte. În schimb, am făcut o obsesie - zic eu sănătoasă - pentru obloanele verzi de pe fiecare a doua casă pe o rază de 20 de km în jurul Sighişoarei.
Şi iar mă simt mică şi prostuţă, dar nu in a good way, ci aşa, pur şi simplu, ca şi cum dintr-o dată mi-ar fi picat ochelarii verzi de pe ochi şi m-aş putea vedea aşa cum sunt eu de fapt. Şi mă apucă toate îndoielile, şi agoniile paranoice pe care le rezerv de obicei momentelor când sunt pe cale de a trece peste o dezamăgire, vezi doamne. Dar acum nu e nici pe departe cazul, şi mi se părea că am cam uitat pe unde îmi ţineam manualele de "Cum Să Te Simţi Cel Mai de Rahat Om Din Lume" şi antidotul perfect, "Cum Să Îţi Faci Singur Rost de Hârtie Igienică Atunci Când Rămâi Fără".
Mda, e ciudat cum se schimbă starea mea de spirit de la o carte la alta.
Dar, dacă dau frumos din gene şi-ţi şoptesc că mi-e somn, poate o să taci, chiar dacă amândoi ştim că e doar o minciună dintre cele mai banale. Că doar am dreptul să mint, atâta vreme cât nici nu pretind că aş face altceva.

Şi mâine o să plouă, promit.

'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.

'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.

Şi ne era somn.

Photo source unknown

Oare cât timp ai putea să te uiţi în gol? întrebă el.
Adică unde e golul? Cât de gol trebuie să fie ceva ca să-l poţi numi gol? Ce se află în interiorul golului? De ce e golul atât de gol?
Cât timp, altă discuţie. Timp frumos sau timp urât? Şi dacă ai rămas fără timp? Mi s-a stricat clepsidra, şi acum nisipul nu mai curge decât în sus.
Păi, nu ştiu, na. Încercăm?
Cel care pierde face clătite. Zece. Cinci mie, cinci ţie. Patru cu dulceaţă de fructe de pădure, patru cu nuci caramelizate, una cu nimic şi una fără nimic.
De acord. Eu o vreau pe aia cu nimic.
Şi eu pe aia fără nimic.
S-a făcut.
Gol? Unde e golul? Acolo unde te uiţi tu în mod sigur nu e gol, e tipa de vizavi, şi nici măcar nu e goală.
Da' nici tu nu te uiţi în gol, văd clar că te holbezi la mine.
Păi da, eşti cât se poate de gol. Pe dinăuntru, vezi doamne.
Hai, bă, nu la asta mă refeream când am zis să ne uităm în gol.
Exact.

Ta dam.

Promit solemn că ăsta este şi va fi primul şi ultimul post pe teme mai mult sau mai puţin politice din istoria Mirificului Meu Blog. Şi singurul la care nu pun poză, de altfel.
Aşadar, să lămurim o chestie: eu şi politica suntem complet paralele, în sensul că nu ne întâlnim niciodată. La televizor nu mă uit decât la filme, la radio nici atât fiindcă e o maşinărie mică şi neagră şi cu toate butoanele smulse, deci complet neinteresantă. Ziare nu cumpăr decât o dată pe săptămână, şi nici pe Internet nu pierd suficientă vreme încât să nu pot evita mai mult sau mai puţin elegant orice ar avea legătură cu asta. Majoră sunt de prea puţin timp ca să mă pot considera drept cetăţean cu drept şi obligaţie de a vota. Şi, în plus, oricât de superficial şi anticetăţenesc ar părea, nu mă doare nici măcar în vârful degetelor de la picioare de ceva care îmi pare o improvizaţie învăţată pe de rost, şi care oricum iese penibil. Arunc frumos la coş (şi de obicei nimeresc pe lângă) toţi fluturaşii din cutia mea poştală, şi nu mă duc atunci când Iris cântă în faţa Primăriei pentru simplul motiv că nu-mi plac, pur și simplu. Din când în când, observ afişe şi autocolante lipite prin oraş, asta dacă sunt suficient de imbecile încât să-mi atragă atenţia. Mda, mă refer exact la alea cu Eu cred/Şi eu cred/Eu ştiu. În paranteză fie spus, era doar o chestiune de timp până să apară sticker-ele scoase la imprimantă pe care scria Eu nu. Care e şi răspunsul meu. Eu nu. Eu nu cred, eu nu ştiu, eu nu mă bag. Descurcaţi-vă singuri, fiindcă eu am lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să salvez lumea de monstruleţii cu păr verde sau de alte asemenea pericole iminente.
Şi, în sfârşit, am ajuns la motivul acestei lungi şi complet inutile introduceri, şi anume Partidul Creierul cu Plete, care nu vă promite nimic nou, nu aşteaptă nimic de la voi, şi e singura şansă a omenirii de a se salva de la sfârşitul tragic care o aşteaptă. (Nu vă bazaţi pe mine, fiindcă s-ar putea să mai existe şi alte ameninţări în afară de monstruleţii mai sus amintiţi). Aşa că vă somez pe voi, una bucată persoană care mă citeşte cu consecvenţă începând de alaltăieri, şi 1,5 cititori care mă susţin încă de acum două săptămâni, să mergeţi şi să vă înscrieţi în Partid, că altfel se supără Valeriul.