Friptură, frisoane și frustrări.

Photo source unknown

În primul rând, trebuie să-i mulțumesc lui Moș Crăciun, desigur, care a făcut ce-a făcut și s-a întrecut pe sine anul ăsta. Pe lângă că mi-a adus absolut tot ce-i cerusem în scrisoare (zăpadă, adică), se pare că i-a plăcut atât de mult bradul meu împodobit cu jucării de lemn și chestiuțe cusute de mână, că nu s-a putut abține să pluseze. Așa se face că, atunci când am ajuns și eu acasă, după ușă mă aștepta un sac plin ochi cu daruri, care mai de care mai tentante. Și o să mă laud cu ce-am primit, ca să vă dau un motiv să fiți și voi cuminți la anu', poate îl impresionați la fel de tare pe Moș. Să știți că nu va fi ușor, trebuie să muncești din greu ca să meriți atâta atenție din partea lui. Nu pe oricine îl așteaptă Moșul cel Bun și Darnic toată noaptea, pitit după ușă, ca să-i ofere un sac care dă pe dinafară de-atâta febră, dureri de cap modelul XXL, tuse importată direct din adâncurile infernului, cele mai conștiincioase dureri de gât din istoria omenirii, și sunt sigură că am uitat multe altele, Moșul să mă ierte, dar sunt cam amețită și mă urmărește tot timpul, în orice cameră m-aș ascunde, o muscă imensă și fioroasă, pe care nimeni altcineva n-o poate vedea, doar e specială și mi-a fost trimisă mie, și numai mie. Și bineînțeles că în casă există o adevărată farmacie, cu medicamente care ar putea trata absolut orice, de la herpes până la cancer sau îmbătrânire, în afară de gripă, desigur. Și bineînțeles că toate farmaciile normale sunt închise. Și, când mă gândesc că nici măcar nu mi-a curs nasul de prin septembrie, nu pot decât să-i fiu din ce în ce mai recunoscătoare Moșului și să mă bucur de pe-acum pentru surprizele pe care-o să mi le pregătească la anu'.
Așa că, oricât de mult aș fi vrut să închei în modul tradițional, dorindu-vă să fi avut un Crăciun cel puțin la fel de fericit ca și-al meu, mă tem că așa ceva ar fi imposibil, chiar și pentru legendarul, mirificul și extraordinarul Moș Crăciun.
Păcat. Poate la anu', dacă vă străduiți îndeajuns.

(Ei, măcar m-am deranjat și-am făcut curat prin bârlogul imaginar, tot datorită Moșului, că n-am putut ieși nici azi din casă. )

We should just walk our own way to hell.

Photo by Edina Csoboth

Portocalele de pe masă se decojesc singure, felie după felie, fără să depășească un singur centimetru.
Tăișurile foarfecilor s-au transformat în cauciuc, iar mânerele sunt din cel mai inoxidabil oțel.
Peste drum e un brad, singur și gol. Pentru binele lui, ar trebui să rămână așa.
Tavanul coboară, încetul cu încetul, câte un nanometru pe zi. Are răbdare, nu ca mine.
Nu am timp de pierdut cu dormitul și nu mai am chef de nimic.
Vreau să plâng așa, de-adevăratelea. Dar nu singură, urmărindu-mi fascinată fiecare lacrimă alunecând în josul oglinzii. Vreau să mă vadă toată lumea plângând ca o proastă, fiindcă eu una nu sunt în stare să recunosc că nu mi-e bine și că m-am săturat. De mine, de viața asta imbecilă pe care o duc, de toată schema. Hai să-i dăm foc și să construim alta.
Plouă cu turtă dulce în formă de covrigei dar nimeni nu se atinge de vreunul, fiindcă toți își imaginează că sunt sărați. Habar n-au ei că granulele de la suprafață nu-s nimic altceva decât zahăr și că sarea reține apa în țesuturi, dar zahărul are efect vomitiv instantaneu. Ei, na, o să zici. De unde și până unde? E simplu, bă. Totul e căcat. Ce inspiri, ce expiri, ce înghiți, ce vezi, ce faci, ce simți, ce ești, totul, absolut totul e căcat. Și căcatul nu poate fi îndulcit, indiferent cât de abundent l-ai pudra cu substanțe surogat, coloranți artificiali și fundițe roșii din catifea.
Plănuiesc să contruiesc un Turn Babel din portocale lângă patul meu. Nu știu cum se face, dar fix la bază s-a strecurat un grapefruit. Diferența dintre fructe e abia sesizabilă, dar pe mine mă obsedează de ore întregi. Tot caut metode să-l extrag de acolo și să-l înlocuiesc cu o portocală adevărată.
Vin fiert, ceai de mentă, McDonald's, Crăciun.
Of, la naiba, nu trebuie să-ți faci probleme pentru asta, știi bine.
Mă ustură ochii de somn.
Ca și cum abia acum ți-ai fi dat seama și tu, în sfârșit, că nimănui nu îi pasă.
Până și verdele e demodat.
Spune-mi că te doare capul, hai te rog.
Dacă aș ști să tricotez, ți-aș face un fular care să te acopere de sus până jos.
Habar n-ai ce spui, dragă.
Ei acum, să nu exagerăm, să păstrăm proporțiile, să ne menținem calmul. Scoate dopul de la cadă până când nu e prea târziu.
Nobody loves meeee, it's true.
Devine a naibii de obositoare toată chestia cu cadourile, cookie-urile și chicotele de clopoței. Înainte să cedez nervos, mai am timp de un discurs, ultima mea cuvântare în stare de sobrietate.
Vorbești ca să nu taci, desigur. Taci ca să nu vorbești, la fel de sigur. Dormi ca să nu taci și să nici nu vorbești.
Of, ce rău e să fii prost.
Proștii nu recunosc pe nimeni în afară de propria lor reflexie în oglindă, pe care o consideră zeitatea supremă și în același timp păcătosul autodenunțat care se târăște pe treptele din fața templului, lustruindu-le cu crustele de pe genunchii săi.
Scuză-mă, chiar nu îmi mai pot aminti cum te cheamă.
Vitrina e acoperită cu găinaț uscat de porumbel, iar cineva încearcă să scrie pe geam meniul zilei. Au ceva cu stafide îmbibate în rom. Sper că e rom adevărat, și nu aromă natural identică de romicidină. Mai au praline belgiene cu mentă, ceai cu gust de plăcintă cu mure, lumânări în formă de trenuleț și un brad de jumătate de metru, ascuns într-un colț și împodobit cu figurine din lut pictat. Dacă mă gândesc bine, simplul fapt că porumbeii cei odioşi și-au afișat cu atâta ostentație disprețul față de locul ăsta ar trebui să fie de-ajuns ca să-mi placă.
Poate că pentru tine arată ca un ceai verde și poate s-a nimerit să se potrivească și gustul, dar eu te asigur că ceea ce bei e Cranberry Forest Fruit și vei plăti în consecință.
Planeta mea e scufundată într-un morman de plastilină roșie, din aia cu miros de portocale. Am încercat să ciugulesc din ea, dar treaba merge foarte încet.
Deja au scos din priză automatul de la școală.

Înainte de orice altceva.

Photo source unknown

Cookies cu migdale, haos generalizat și Earl Grey cu lapte.

Mai e o săptămână de toamnă, nici măcar atât nu mai puteți răbda? După aia poate să ningă cât aveți chef, să tot fie temperaturi cu minus și să tot fredonați colinde prin stațiile de autobuz. Dar nu acum. Încă mai e timp să bântuim prin parcuri, să tropăim prin băltoace și să ne inventăm motive pentru o depresie ca pe vremuri. O să fie destulă vreme și pentru fularele de lână, pentru Frosty și pentru parbrize înghețate, nu vă faceți probleme.
La naiba, eu vreau să fie toamnă și n-o să poată nimeni să mă convingă că a trecut deja.
Încă o săptămână, și atât.

Cookies cu scorțișoară, haos generalizat și vin fiert cu ghimbir.

Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik

(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)

Spinarea-lupului.

Photo by LifeSaverSheep

Ăsta a fost semnalul de început. Ceva mai scurt decât de obicei, fiindcă antrenorul e răcit, și nu-și mai permite să-și scuipe plămânii într-un nenorocit de fluier. Toți cei zece țâșnesc prin fața lui, fiecare încercând să le dovedească celorlalți, dar mai ales lui însuși, că e mai bun decât ei. Antrenorul se uită în urma lor și râde forțat. Traseul e circular, deci se vor întoarce tot pe lângă el, fiecare așteptând să fie proclamat învingător. Să fie lăudat în fața tuturor, și să surâdă cu un aer superior, pretinzând că a fost o nimica toată, că era de la sine înțeles că el va câștiga cursa. Chiar dacă încă mai gâfâie zgomotos, iar genunchii îi sunt scuturați de spasme violente. Și chiar dacă toată lumea a văzut că a pornit înainte de semnal.
Au ajuns deja la curbă. Antrenorul se întoarce și îi privește îndelung, râzând pe înfundate. Râde de ei, de orgoliul lor infantil, de clasamente și competiții. Râde de el însuși, fiindcă e nevoit să stea în mijlocul unui parc într-o dimineață sinistră de noiembrie, în loc să-și bea cafeaua în mansarda lui de vizavi, înfășurat într-o pătură călduță.
A trecut primul, urmat la o distanță aproape imperceptibilă de cel de-al doilea, sau de mai mulți aspiranți la gloria titlului de al doilea, dacă nu chiar primul. După câțiva metri de la marcajul ce îndeplinește dublul rol de linie de pornire și linie de sosire, fiecare virează brusc. Se îngrămădesc toți în jurul arbitrului, așteptând verdictul.
Văzând că acesta întârzie, unul dintre băieți îndrăznește: „Puteți să ne spuneți și nouă clasamentul?”. Arbitrul tresare, smuls dintr-un vis dulce și călduț cu privire la o pătură pufoasă și o cafea fierbinte. „Cum? Ah, păi n-am văzut în ce ordine ați ajuns... exact.” Trece cu privirea de la unul la altul, de parcă ar vrea să vadă de pe tâmplele căruia dintre ei se ridică aburii victoriei. ”Cel mai bun timp l-a avut... el, urmat la câteva fracțiuni de secundă de voi doi. Așadar, asta a fost tot pentru azi. Ne vedem mâine la aceeași oră, băieți.”
Și toți se uită lung în urma lui, fără să priceapă de ce i-a ales tocmai pe cei trei care ajunseseră ultimii.

'Eu am numai trei picioare.'

Photo by Mirjam Rooze

...Poate n-ar fi rău să încerci și tu odată, măcar așa, pentru liniștea ta sufletească.
Liniștea mea sufletească?
Liniștea mea sufletească mă costă douăzeci de mii pe zi și se găsește într-un pachet de Airwaves albastru. Asta-i tot ce-mi trebuie. Restul e detaliu.

Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.