We should just walk our own way to hell.

Photo by Edina Csoboth

Portocalele de pe masă se decojesc singure, felie după felie, fără să depășească un singur centimetru.
Tăișurile foarfecilor s-au transformat în cauciuc, iar mânerele sunt din cel mai inoxidabil oțel.
Peste drum e un brad, singur și gol. Pentru binele lui, ar trebui să rămână așa.
Tavanul coboară, încetul cu încetul, câte un nanometru pe zi. Are răbdare, nu ca mine.
Nu am timp de pierdut cu dormitul și nu mai am chef de nimic.
Vreau să plâng așa, de-adevăratelea. Dar nu singură, urmărindu-mi fascinată fiecare lacrimă alunecând în josul oglinzii. Vreau să mă vadă toată lumea plângând ca o proastă, fiindcă eu una nu sunt în stare să recunosc că nu mi-e bine și că m-am săturat. De mine, de viața asta imbecilă pe care o duc, de toată schema. Hai să-i dăm foc și să construim alta.
Plouă cu turtă dulce în formă de covrigei dar nimeni nu se atinge de vreunul, fiindcă toți își imaginează că sunt sărați. Habar n-au ei că granulele de la suprafață nu-s nimic altceva decât zahăr și că sarea reține apa în țesuturi, dar zahărul are efect vomitiv instantaneu. Ei, na, o să zici. De unde și până unde? E simplu, bă. Totul e căcat. Ce inspiri, ce expiri, ce înghiți, ce vezi, ce faci, ce simți, ce ești, totul, absolut totul e căcat. Și căcatul nu poate fi îndulcit, indiferent cât de abundent l-ai pudra cu substanțe surogat, coloranți artificiali și fundițe roșii din catifea.
Plănuiesc să contruiesc un Turn Babel din portocale lângă patul meu. Nu știu cum se face, dar fix la bază s-a strecurat un grapefruit. Diferența dintre fructe e abia sesizabilă, dar pe mine mă obsedează de ore întregi. Tot caut metode să-l extrag de acolo și să-l înlocuiesc cu o portocală adevărată.
Vin fiert, ceai de mentă, McDonald's, Crăciun.
Of, la naiba, nu trebuie să-ți faci probleme pentru asta, știi bine.
Mă ustură ochii de somn.
Ca și cum abia acum ți-ai fi dat seama și tu, în sfârșit, că nimănui nu îi pasă.
Până și verdele e demodat.
Spune-mi că te doare capul, hai te rog.
Dacă aș ști să tricotez, ți-aș face un fular care să te acopere de sus până jos.
Habar n-ai ce spui, dragă.
Ei acum, să nu exagerăm, să păstrăm proporțiile, să ne menținem calmul. Scoate dopul de la cadă până când nu e prea târziu.
Nobody loves meeee, it's true.
Devine a naibii de obositoare toată chestia cu cadourile, cookie-urile și chicotele de clopoței. Înainte să cedez nervos, mai am timp de un discurs, ultima mea cuvântare în stare de sobrietate.
Vorbești ca să nu taci, desigur. Taci ca să nu vorbești, la fel de sigur. Dormi ca să nu taci și să nici nu vorbești.
Of, ce rău e să fii prost.
Proștii nu recunosc pe nimeni în afară de propria lor reflexie în oglindă, pe care o consideră zeitatea supremă și în același timp păcătosul autodenunțat care se târăște pe treptele din fața templului, lustruindu-le cu crustele de pe genunchii săi.
Scuză-mă, chiar nu îmi mai pot aminti cum te cheamă.
Vitrina e acoperită cu găinaț uscat de porumbel, iar cineva încearcă să scrie pe geam meniul zilei. Au ceva cu stafide îmbibate în rom. Sper că e rom adevărat, și nu aromă natural identică de romicidină. Mai au praline belgiene cu mentă, ceai cu gust de plăcintă cu mure, lumânări în formă de trenuleț și un brad de jumătate de metru, ascuns într-un colț și împodobit cu figurine din lut pictat. Dacă mă gândesc bine, simplul fapt că porumbeii cei odioşi și-au afișat cu atâta ostentație disprețul față de locul ăsta ar trebui să fie de-ajuns ca să-mi placă.
Poate că pentru tine arată ca un ceai verde și poate s-a nimerit să se potrivească și gustul, dar eu te asigur că ceea ce bei e Cranberry Forest Fruit și vei plăti în consecință.
Planeta mea e scufundată într-un morman de plastilină roșie, din aia cu miros de portocale. Am încercat să ciugulesc din ea, dar treaba merge foarte încet.
Deja au scos din priză automatul de la școală.