Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.

O, CHIar aşa?

Photo by Miika Leppänen

Ea trasează linii pe o foaie albă, pătrată, pe care o ţine pe genunchiul stâng. Liniile ei n-or să poată fi niciodată drepte, oricât s-ar strădui, pentru că foaia se îndoaie atunci când trece de genunchi, şi creionul alunecă pe hârtie. Se opreşte, aruncă sub scaun creionul şi foaia şi culege telefonul de pe birou. Ar vrea să ştie cum a fost, cum s-au descurcat, dar nu-l lasă să sune decât de patru ori, fiindcă mai mult i se pare nepoliticos. Nu o sună nimeni înapoi. Presupune că or fi având treabă. Nu insistă.
Rubrica meteo a ziarului de sub scaun îi promite averse reci şi temperaturi de maxim 17 grade, dar afară nu e nici urmă de nor, aşa că preferă să stea înăuntru, cu draperiile trase, şi să-şi imagineze că totuşi plouă şi că dentista ei n-o să fie prea supărată când o să vadă că iar i-a sărit o plombă în timp ce mesteca o bomboană mentolată. Extrage o nouă bucată de hârtie albă din cubul de pe birou şi începe să traseze alte linii. Când nu mai are loc, o aruncă şi pe ea sub scaun şi ia alta. De undeva îi cântă Son House, dar atât de încet încât sunetul e complet acoperit de scârţâitul creionului ei pe hârtie.
A început să deseneze ochi, de toate felurile, plasaţi în cele mai neobişnuite locuri. Apar ochi peste tot, în loc de roţile unui tren, de frunzele unui copac, pe post de dinţi ai unui dinozaur. Paletele ventilatorului se rotesc în jurul unui ochi uriaş, perfect rotund. În orbita Pământului miniatural de pe dulap se învârteşte un glob ocular enorm, care studiază minuţios camera, în toate detaliile ei. Pe unghiile ei, proaspăt pictate cu roşu, au răsărit nişte ochişori care se agită frenetic în toate părţile. Săgeţile din vârful limbilor ceasului de pe perete s-au transformat într-o pereche de ochi migdalaţi, care supraveghează, implacabili, cursul timpului. Două secunde mai târziu, întreg ceasul a devenit un iris verzui, cu o pupilă mare în mijloc. Din tavan atârnă sute de ochi, agăţaţi în fire ca de păianjen. De sub birou şi din colţurile întunecate ale camerei pândesc armate de ochi, care aşteaptă un singur semn, gata să atace. Tensiunea e insuportabilă, lampadarul din tavan clipeşte de două ori, se aude tema din Kill Bill şi...
Ea răspunde la telefon. Cubul s-a golit complet, şi sub scaunul ei zac aruncate o grămadă de hârtiuţe. A fulgerat, după care în tot cartierul s-a lăsat întunericul. Ea continuă să să se intereseze la telefon de starea tuturor cunoscuţilor, după cum consideră de cuviinţă. Şi de vreme, pentru că e un element esenţial pentru dispoziţia lor. Că bine zici. Ah, nu, eu aş fi preferat să plouă. Dar ieri a fost ziua ei şi a fost foarte dezamăgită să aibă parte de o vreme atât de tristă. Sper să nu fie aşa tot anul. Da, şi el ce a făcut? Aşa?
Între timp, ochii continuă să-şi aştepte momentul, ascunşi prin cele mai prăfuite colţuri ale creierului ei.

'A boy who built a snowman out of himself.'

Photo by Kamelot666

Şi nu mai am chef de nimic. Nu mai suport pe nimeni în afară de Jerome K. Jerome şi Adam Green, şi iaurtul ăsta cu mure e prea dulce. Unghiile mele de la picioare sunt prea roşii, Cha no aji e prea fain, şi tu te smiorcăi de una şi de alta. N-ai voie, că e răcoare şi bine, şi numai eu am voie să-mi plâng de milă. Îmi aduc aminte, cumva foarte vag, că am cântat la chitară zilele astea, şi asta nu se poate, că e praf mult pe ea. Parcă şi ştiam să cânt, probabil am visat. Mi-e somn tot timpul, nu mai beau nici ceai negru şi nici cafea. Şi n-a mai plouat de săptămâni întregi, şi eu vă urăsc pe toţi. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic.
P.S. Souss e o provincie în sudul Marocului.

Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.

Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.

Imediat, doamnă, imediat.

Photo by Higgledy

De mult pluteşte în aer "mirosul de vacanţă", dulceag şi sadic. E ca şi atunci când ajungi acasă târziu, înfometat, şi toată scara blocului miroase a cine-ştie-ce bunătăţi. Urci în grabă, aproape că-ţi suceşti piciorul de nerăbdător ce eşti să ajungi acasă, şi atunci când deschizi uşa, în sfârşit, îţi dai seama că mirosul venea din apartamentul băbuţei de lângă. Aşa, toată lumea se bucură de vacanţă, de vară, de toate alea, şi pentru noi urmează bacu', admiterea, şi alte metode de tortură perfecţionate de-a lungul timpului. Şi parcă îţi vine să zici, plângăreţ: "Da' nu-i coreeect...".
Să înveţi pentru bac în ultima săptămână seamănă cu fugitul după tren. Într-un fel, îi invidiezi pe cei care-l aşteaptă de mult pe peron, iar acum n-au nicio grijă. Dar, atunci când îl prinzi, sentimentul ăla de "Mno, că şi io-s în tren, la fel ca voi, chiar dacă voi staţi aici de juma' de oră, în timp ce eu am preferat să-mi beau cafeluţa în tihnă" nu se compară cu nimic. Chiar dacă tu încă mai gâfâi. Eu una n-am pierdut niciodată vreun tren, deşi de multe ori a fost cât-pe-ce. E chestie de încredere, probabil. Cu bacu' nu ştiu, că n-am mai încercat, dar nu văd de ce ar fi altfel.
Azi am descoperit ce sinistru e să ţi se adreseze (vi, mă rog) cineva cu absolvenţilor. Sună mai rău decât majoritatea insultelor pe care ţi le poate arunca cineva în faţă. Absolvenţilor. Rataţilor. Pricăjiţilor. Idioţilor. Pedofililor. Canibalilor. Absolvenţilor. Să-mi mai zică vreodată cineva aşa, şi jur că n-or să-i mai rămână mulţi strămoşi neblagosloviţi. Noroc că următoarea ocazie o să fie peste câţiva ani buni.
Păi, când te trezeşti că eşti singurul om din toată şcoala care nu e îmbrăcat în alb-negru, dar până şi cele mai prietenoase profe trec pe lângă tine fluierând, e semn bun, nu? Iar dacă după aia mai începe şi o furtună, şi ca să ajungi la masa vecină trebuie să treci printr-o cascadă, atunci n-ai decât să te bucuri, şi să fluieri şi tu în continuare.
Ceea ce o să şi fac.

'Boys don't cry.'

Photo by Amanda Keeys

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca - deci şi pe partea mea - şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ştia că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam cu el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Sunetul ăla, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi-verzulii, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.
Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?
Atunci am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batistuţe de hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.
După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că nu ştie nici el, dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.
A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.