Everybody come together. (Emo allert)

Photo by Poetez

Şi ce-i cu asta? Eu nu am nevoie de motive ca să mă simt într-o lume complet idioată, şi atunci când chiar mi se oferă pe tavă motive dintr-astea, de exemplu o carte care nu se mai termină niciodată, care te exasperează prin emfaza cu care nu-ţi spune nimic, cu pretenţii şi hype de operă de geniu când de fapt nu depăşeşte cu mult chestiile pe care le citeşte soră-mea ca să adoarmă mai repede, te aduce în pragul nebuniei şi o urăşti cum n-ai mai urât de mult, dar nu vrei să te opreşti din încăpăţânare, masochism sau pur şi simplu fiindcă ţi-ai impus cândva să nu-ţi mai dai cu părerea decât după ce ai văzut până la sfârşit despre ce e vorba. Oricum, nu sunt dispusă să-i mai dau încă o şansă, poţi să mă numeşti superficială sau cum ai chef.
În rest, se apropie ziua ta şi ştiu că nu meriţi să-ţi iau ceva, dar asta nu mă împiedică să pierd vremea prin magazine, imaginându-mi ce chestii faine aş putea să găsesc dar I'm so evil aşa că nu primeşti nimic. Mda, chiar aş vrea s-o văd şi pe asta. Ştiu că sunt prea obsedată să fac cadouri ca să mă pot abţine când mi se oferă un prilej. (Şi încă ce prilej!)
Vreau ceva cu disperare. N-am idee ce. Părul meu a luat foc azi, şi nu cu de la sine putere. Va exista şi un contraatac. Cafeaua de la automat e sinistru de infectă. Am visat azi noapte (wow).
Cine eşti tu ca să ai vreo pretenţie că însemni ceva pentru mine? Cine eşti tu ca să mă priveşti cu compasiune pentru că am predat o foaie albă pe post de teză la fizică? Cine eşti tu ca să trebuiască să vorbesc cu tine dacă nu am chef? Cine naiba eşti tu ca să îmi cer scuze în faţa ta?
Voi sunteţi voi, şi eu sunt eu.
Voi sunteţi cei normali, mie nu îmi pasă şi o să iau orice alt tramvai decât cel pe care îl iei tu, indiferent unde mă duce. Mi s-a întâmplat vreun lucru bun azi? Nu, şi ce dacă?
Am nevoie de o perioadă în care să îmi pese mai puţin de oameni, de prieteniile mele care se duc dracului absolut toate, de tortura continuă la care mă supun încercând să fiu drăguţă şi să nu-i jignesc în vreun fel, şi fuck them all. Eu sunt cea defectă, ştiu bine asta, dar n-am ce-i face şi m-am săturat să fiu happy and loveable, să mă duc la petreceri idiotizante după care nici măcar cu o mahmureală mai de doamne-ajută nu mă aleg. Să se ducă naibii toţi cei care susţin că e împotriva naturii să nu te doară până în măduva oaselor de cele mai mici detalii, că e de bun simţ să te laşi bătut la cap, că trebuie să îţi porţi uniforma proaspăt călcată de dimineaţa până seara, cămaşa vârâtă regulamentar în pantaloni sau fustiță, părul aranjat frumos după urechi şi tunsoare de un milion, cei ce-ţi șoptesc ultragiați că nu-ţi e permis să porţi haine largi dacă ai mai puţin de doi metri înălţime fiindcă nu te avantajează, că trebuie să copiezi şi tu la mate' ca să ai o "medie bună", că trebuie să te gândeşti de pe acum să îţi găseşti nişte colege cuminţele de apartament, că trebuie să te porţi ca o fată (aka "domnişoară"), că trebuie să te porţi cu absolut toţi colegii de parcă ţi-ar fi imposibil să-ţi imaginezi viaţa în lipsa companiei lor selecte doar fiindcă aţi avut ghinionul să fiţi înscrişi la repezeală în acelaşi catalog, că trebuie să alegi imediat între bine şi rău, habotnic sau ateu, alb sau negru, în loc să faci după cum te taie capul în momentul în care te taie, că nu poţi asculta şi Sex Pistols şi Corinne Bailey Rae, că nu se poate să-ţi placă şi Amélie şi Fight Club.
Ah, şi iată că furia mea începe să se potolească, vârfurile părului meu ars cu bricheta încep să se refacă, Heath Ledger începe să se descompună, viaţa merge înainte şi chiar aş vrea să pot vomita ca să scap de senzaţia asta de lehamite generalizată.

Ziceam că.

Photo by Deadnic

Ziceam că eram un om ca toţi ceilalţi şi că şi tu erai la fel.
Ziceam că eu eram capabilă să fiu îndrăgostită de cineva pentru mai mult de două minute.
Ziceam că tu erai genul de om care nu m-ar fi bătut la cap niciodată.
Ziceam că era iarnă şi ningea de-adevăratelea, iar eu purtam un palton verde şi nu un sacou bleumarin.
Ziceam că nu îmi era prea lene ca să vorbesc cu cineva.
Ziceam că îmi petreceam nopţile dormind şi nu ascultând muzică şi uitându-mă la filme.
Ziceam că luna asta erau numai filme faine la cinema şi eram doar noi doi în sală. Asta când nu eram doar eu.
Ziceam că reuşisem să adun bani ca să ajung şi eu la munte iarna asta.
Ziceam că era ca pe vremuri, când eram fericită dacă apucam să vorbim câteva fraze şi să mergem împreună până la staţia de tramvai.
Ziceam că erai aşa cum îmi plăcea mie să te văd.
Ziceam că aveam chef de tine. Sau de mine.
Păcat că doar ziceam.

By the way.

Photo by CDcrew

Sympathique Souriant Sincère.
Poate o să mă gândesc de două ori înainte să cred ceva.
Vreau să ştiu ce vrei şi înainte de toate ce vreau eu.

No rephrasing.

Azi a nins. Pentru prima şi mi-e teamă că ultima dată iarna asta. În concluzie, am reuşit şi eu (vorba vine, fiindcă a mea contribuţie a constat în cea mai mare parte în mănuşa roşie on top pe care mi-am cumpărat-o împreună cu una identică dar mai puţin murdară în ajun de Crăciun, aşteptând în faţă la Fornetti ceva colegi de colindat... adevărată exorcizare prin shopping, ce mai!), în fine, am reuşit să fac un omuleţ de zăpadă, chestie la care visez de cei câţiva ani buni de când ninge o singură dată pe an, şi atunci tocmai în singura zi din lună în care n-am nici un chef să ies din casă. Nu că azi aş fi avut în surplus, dar am fost extrasă cu forţa din pat şi trimisă la făcut îngeraşi în zăpadă, chestie care nu mi-a ieşit tare bine, dar s-a soldat în schimb cu una bucată palton ud plus mai multe bucăţi înjurături referitoare la părţile sensibile, respectiv la anumiţi cunoscuţi decedaţi sau în viaţă ai persoanelor responsabile pentru locurile din oraşul ăsta ce te aşteaptă de obicei cu vin fierbinte, ciocolată fierbinte, ceai fierbinte sau măcar o cană cu apă fierbinte (cuvântul-cheie fiind fierbinte, pliculețele ți le aduci de acasă, după preferințe). Dar ți-ai găsit, în vreme de război. Eram pe cale să declar armistițiu Mac-ului (da, acelui Mac) da' până și ăla era plin de copii cărora le place zăpada doar privită de la fereastră. A se citi zăpada, şi nu mocirla aia pe care o găsești pe la noi prin centru. Colac peste pupăză sau pupăză peste un colac de plastic pe gheața de la patinoar care începe să se topească (vorbesc foarte serios, am visat eu azi-noapte, vă zic), ghici unde am mai găsit zăpadă nepângărită și pufoasă și care să scârțâie chiar și la câteva ore după ce a încetat să ningă? În curtea unei biserici, drept pentru care am purces la pângărirea ei (a zăpezii) în primul rând, iar în al doilea la construirea migăloasă a unui om de zăpadă cu înălțimea de 25,3 cm și diametrul bazei de aproximativ 15 cm, a cărui caracterizare mai amănunțită o poate face orice doritor pornind de la ilustrația de mai sus. După care am ajuns acasă, am băut o cană de ceai fierbinte, am văzut un film, timp în care zăpada se plictisi și plecă înapoi la polul nord (neapărat magnetic) sau la Muntele Athos al celor mai norocoși decât mine, care au urcat și coborât chestii mai interesante decât patul, canapeaua, fotoliul sau în cel mai bun caz vreo mașină (nici tramvaiele nu circulă încă).
Şi nici mâine n-o să fie mai bine, pentru că pe foile de xerox lipite cu scotch de ușile tuturor cafenelelor scrie clar că până în 4 n-are rost să mai dea nimeni pe acolo fiindcă toți au plecat naibii undeva unde nu le pasă că nouă nu ne-au mai rămas decât câteva bodegi infecte unde să ne înecăm amarul primei zăpezi adevărate de anul ăsta. De fapt, primei zăpezi de anul ăsta. De fapt, anul ăsta nu pare prea strălucit și nici n-au trecut decât trei zile din el dintre care două mi le-am petrecut dormind.
Şi mda, îmi trecuse prin minte să înfig în omulețul ăla o furcă sau o cruce sau ceva să-i țină de urât la noapte, dar m-am gândit că oricum o să se topească până atunci, până și mănușa a trebuit să mi-o recuperez, și oricum, nu mă ocup eu cu așa ceva.
Asta ca să nu zic că nu m-am ales cu nimic anul ăsta. Despre petrecerea de rev', nu zic nimic, fiindcă nu prea au mai rămas strămoși neblagosloviți și am epuizat toate mijloacele de întoarcere înapoi în timp. Înainte, când încă mai vedeam steluțe și mă gândeam, inocentă, că te poți simți bine oriunde dacă ai în jurul tău oamenii potriviți, chiar dacă ai dormit patru ore cu o noapte înainte.
Şi tot degeaba.

E mult mai simplu decât pare.

Photo by Funkymonkzs

Şi tot ce trebuie să faci e să crezi.

Mâine e ziua ta, iar eu ți-am meșterit ceva. Poze cu părticele din tine, legate între ele cu şnuruleţe din piele maro, inscripționate cu câte-un gând răzleț. E sinistru, știu, ca un cadou de la un criminal în serie pentru o viitoare victimă. Poate nici nu e departe de asta.
Mi-e somn, și mâine iar trebuie să mă trezesc devreme, dar nu îmi pasă. Vreau să citim amândoi despre Întunegrii lui Murakami, la lumina unei lanterne, sub pătura groasă, și să ne imaginăm că lumea e pe cale de a se sfârși. Poate nici nu e departe de asta.
Tu vrei să înveți să tricotezi pentru ca să mă poți îngropa în maldăre de fulare colorate, și probabil că ai mai multe șanse să reușești - băiat fiind - decât am eu, care-am cam chiulit la anumite materii de importanță vitală. Sau poate o să reușim amândoi, și lumea o să fie un uriaș ghem de lână. Poate nici nu e departe de asta.
În cana mea cu ceai plutesc bucăţele de fructe și mă gândesc de ce naiba ar pune cineva stafide în ceai. Te văd uitându-te urât și îmi dau seama că a fost ideea ta, doar știi cât de mult îmi plac. Se aude sunetul pe care îl face frigiderul când pornește și mă gândesc că nu te merit, că ziua ta aproape a trecut și că fularul pe care mi l-ai tricotat seamănă mai degrabă cu un ștreang.
Poate nici nu e departe de asta.

Never mind me.

Photo by Akraspine

"Santa is very jolly because he knows where all the bad girls live."
You know what? I think that's what I hate him most for. Why should a fat old dude who spends his days giving orders to small people and drinking milk and eating cookies know when I'm asleep and when I'm awake? What the hell does he care that I'm bad or good?
Whatever.
A trecut şi Crăciunul, simt că ceva a lipsit şi nu am idee. M-am tot uitat la filme în care toţi Scrooge-ii sunt aduşi pe calea cea dreaptă şi toată lumea e mai bună şi mai fericită la sfârşit, dar eu n-am reuşit să învăţ altceva decât că întreaga lume s-ar duce naibii dacă Moş Crăciun şi-ar lua concediu medical, dacă s-ar arde curcanul sau dacă ai avea pe casă mai puţine beculeţe decât vecinii tăi. Iar mie nu prea îmi pasă nici de Moş, nici de mâncare şi nici de vecini, aşa că presupun că sunt un fel de Scrooge care aşteaptă să-l viziteze ceva fantome pentru ca să simtă apoi subit nevoia să-şi cumpere cea mai mare gâscă disponibilă în oraș.
Mă rog. Mai sunt vreo trei zile şi o să-mi dau seama că nu mai e valabil abonamentul de tramvai, că trebuie să-mi înnoiesc permisul de la bibliotecă şi că vezi-doamne, am mai îmbătrânit cu un an. Că n-am realizat nimic din ce-mi doream să fac anul ăsta, în schimb s-au întâmplat o grămadă de chestii pe care nu le-aveam în plan. Că nu-mi mai vine în minte nicio reclamație, în concluzie a fost chiar un an fain. Că nu vreau nici acum să conştientizez faptul că timpul trece pe lângă mine şi încă n-am realizat nici unul dintre măreţele mele planuri de dominare a lumii, că iar am petrecut mult mai mult timp lamentându-mă decât trăind, şi că iar am o tonă de planuri la fel de stupide şi de ambiţioase pentru anul viitor.
Şi mda, singurul meu regret cu privire la anul ăsta e că deține un 7, ceea ce-i lipsește complet lui 2008.
De fapt, mai ştii? O să găsesc eu o soluţie.

Scrooged.

Photo by Keven Ugurlu

Momentan tot ce fac e să umblu aiurea prin oraş, să mă uit la filme cu Crăciunuri, elfi, zăpezi şi familii, să beau Prigat de portocale ca surogat pentru the real thing (şi asta nu înseamnă că nu dă casa pe dinafară de atâtea portocale şi mandarine, ci că sucul e mai aproape, adică fix lângă canapea, şi conţine chiar 0,0012% din the real thing). Nu mai vreau să îmi bat capul cu încă o sută de cadouri pentru că mi-e prea lene şi mi-a cam trecut cheful, am procurat deja toate porcărioarele pe care o să le punem pe brad (mda, părerea mea a contat exact la fel de mult cum o să conteze şi a lor când va veni vorba de unde, cum şi cu cine o să-mi petrec Crăciunul), zăpadă ioc, vâsc la miezul nopţii nici atât fiindcă m-am blazat din nou şi tot ce-mi trece prin cap cu privire la asta e prea masochist ca să funcţioneze. Aşa că mă consolez dând foc câte-unui baton de scorţişoară, iar pantalonii mei de pijama cu Mickey Mouse au pus stăpânire pe toată sufrageria, unde trebuie să fie tot timpul perfect întuneric, pentru că altfel jur că o să ciopârţesc bradul ăla de trei metri jumate în bucăţele pe care n-o să le mai poată identifica nimeni.
Mi se pare extrem de stupidă toată schema. Care naiba e problema mea? Oamenii care au nevoie de ritualuri absurde pentru a se simţi parte din întreg? Sau eu, pentru că totuşi contribui la nişte chestii pe care nu le înţeleg sau de care nu-mi pasă? Adică, deşi am luptat din răsputeri împotriva idioţeniei de brad care o să troneze undeva pe-aici ceva timp, tot o să am un sentiment călduţ şi cu gust de spaghete cu sirop de arţar când o să-l împodobim, şi tot eu am fost cea care am cumpărat majoritatea fleacurilor ce-or să fie legate cu grijă pe el cu şnuruleţe aurii pe care tot eu le-am cumpărat. Tot o să mă duc cu colegii la colindat deşi ştiu că o să fie aiurea şi dacă n-o să ne îmbătăm, şi o să fie aiurea tocmai pentru că nu înţeleg nevoia asta de a fi într-atât de ipocrit. Nu cred că vreunul dintre noi o să se gândească preț de vreo secundă la Maria sau la Prunc sau la toate chestiile atât de încântătoare, de inimi încălzitoare şi deschizătoare pe care o să le îngânăm noi acolo de sub căciulile noastre de Moş Crăciun-enjoy-Coca-Cola, ţinând în mână mapele noastre roşii. Chiar dacă ştiu că probabil o să facem din nou poze lângă mirificul staul din faţa Primăriei, după care o să facem şi cu pinguinul cu cioc portocaliu de vizavi. Iar a doua zi tot o să se îndoape toată lumea ca şi cum ar fi ultima zi pe care o au de trăit, şi pentru unii chiar asta o să şi fie, pentru că totul e prea bun şi prea mult şi nu trebuie lăsat nimic pentru mai târziu. Asta e ideea, tradiţia şi idealul suprem de Crăciun: o masă cât mai încărcată, rude cât mai multe şi mai adunate cu sapa în jurul tău, care n-ai greşit cu nimic altceva decât că ai fost scăpat de o barză pe undeva pentru ca fratele ei mai mare şi mai gras şi fără pene, dar cu barbă, să îţi poată pretinde să îl adori un an întreg în speranţa că poate va coborî şi în şemineul tău direct în oala cu apă clocotindă şi vei putea face şi tu o ciorbă ca lumea. Până şi schema cu cadourile mi se pare tâmpită deja, pentru că nu ar trebui să ai nevoie de ocazii speciale că să le faci cadouri oamenilor speciali, şi nu-mi plac chestiile făcute din obligaţie, să te aduci la sapă de lemn pentru ca să iei cele mai deosebite tâmpenii unor oameni pe care de fapt îi cam urăşti. Adică da, întâmplător chiar îmi place să ofer bucurii, să fac cadouri şi aşa mai departe, dar nu poţi să te gândeşti la fiecare în parte atunci când e vorba de cel puţin douăzeci de oameni care sunt toţi speciali şi unici şi cărora ai vrea să le arăţi măcar aşa că de fapt sunt importanţi pentru tine. Sau poate doar eu nu pot. Şi în fine, câteodată nişte sărbători mai simple şi mai absurde, ca Halloween-ul de exemplu, mi se par preferabile, pentru că atunci cel puţin nu trebuie să te gândeşti la tot substratul moralizator şi să îţi tot măsori superficialitatea, ci totul se reduce la a te distra. Şi, dacă aş fi mai sinceră aş zice că despre asta e vorba oricum în zilele noastre, atâta doar că filmele Disney sunt din ce în ce mai proaste, brazii sunt tot mai artificiali, carnea de porc şi cea de curcan sunt interzise în mai toate dietele care se respectă, nimeni nu mai crede în Moş Crăciun pentru că nimeni nu mai ştie care e cel adevărat, acum când barba albă şi lungă e la modă şi se asortează de minune cu ochelari de soare, iar asta e valabil şi pentru acel baby Jesus de care oricum nu-i păsa nimănui pentru că nici măcar nu ţipa să se audă în tot cartierul sau nu dădea din coatele şi din genunchii lui dolofani ca să fie văzut. Şi mda, oi fi eu superficială, dar cel puţin sunt în stare să recunosc fățiș că nici mie nu-mi pasă mai mult de el, de spiritul Crăciunului, de faptul că boşorogul ăla se deplasează mai nou folosind putere nucleară, de cozonaci, colinde şi triburi reunite. Și nu pretind nicio secundă că viitorul omenirii ar depinde de buna lor funcționare.