Ei, şi ce?

Photo by Lumihiutale

Of, la naiba, ce mi-ar plăcea să ştiu să înot, mai ales acum, c-a început din nou să plouă. Să găsesc ceva sticluţe dubioase, să le beau conţinutul şi să mă fac mică de tot. Să mă bălăcesc prin toate băltoacele şi să nu-mi pese dacă mă stropesc sau îmi ud părul, să nu mă deranjeze că apa e murdară şi rece. Să le dezleg şireturile oamenilor care se opresc pentru câteva minute în faţa unui bancomat sau dimpotrivă, să le leg celor care se opresc să vadă ce film rulează săptămâna asta la Arta (ar trebui să fie fain, zic eu). Şi ei să n-aibă habar de ce li se-ntâmplă. Să port bocancii ăia verzi, să se umple de apă şi să tropăi în ei, lăsând băltuţe peste tot în urma mea. Urme mici de tot, ca şi picioarele unei broaşte, de exemplu. Şi bocancii se micşoreze şi ei odată cu mine. Umbrela verde nu, deocamdată mă aşteaptă într-o vitrină, pentru că mi-a fost prea lene să intru şi s-o cumpăr, atunci când eram suficient de mare încât să pot deschide uşa magazinului. Acum mi se pare imensă, ar putea feri de ploaie o întreagă armată de monstruleți ca mine, care nici măcar n-avem nume, fiindcă mi-e prea lene să găsesc unul la ora asta. Chiar aşa, soluţia aia are efecte ciudate, n-am mai fost trează la ora 8 de săptămâni întregi, şi atunci nu pentru mult timp. Păcat c-am băut-o pe toată.
Hmm, oare cât timp mai durează efectul? Adevărul e că pe sticluţă nu scria Drink me, sau ceva care să-mi dea de înţeles c-ar fi potabilă. Ar fi putut la fel de bine să fie însemnată Şampon pentru păr fragil, Gel de duş cu extract de mentă sau apă de gură. Avea gust mentolat, şi eu am dat-o pe gât. Şi n-am dormit azi-noapte. Mă duc să-mi iau umbrela aia, până nu se luminează de tot.
Şi încă mai plouă, he he.

'This is not a love song.'

Photo by Mirjan Rooze

Vreau o casă cu pereţii atât de subţiri, încât atunci când îndrepţi spre ei o lanternă sau farurile unei maşini, să devină transparenţi.
Vreau să stăm pe două bănci diferite în parc şi să ne trimitem bileţele scrise pe şerveţele prin copiii care se joacă la groapa de nisip de lângă noi. Şi mie să-mi vină să strănut, din reflex să-mi pun la gură şerveţelul pe care-l ţineam în mână în momentul ăla, şi scrisul tău să-mi rămână întipărit pe faţă.
Vreau ca şi ţie să-ţi placă Adam Green şi, în timp ce bem un ceai în cafeneaua mea preferată care n-o să mai fie închisă, să izbucnim în dans, şi toţi oamenii din jurul nostru să ştie paşii şi să ni se alăture, exact ca în musical-urile absurde de pe vremuri.
Dar în momentul ăsta mă chinuiesc din răsputeri să mă gândesc la altceva, fiindcă n-am voie să mă îndrăgostesc de tine. Şi vreau să fug iar undeva, până trece pericolul. Tu să te-ascunzi, şi când o să mă-ntorc, o să fim iar prieteni. Vrei? Îi dau şerveţelul fetiţei cu rochiţă bleu şi o zbughesc în sus pe scări, fără să arunc vreo privire înspre tine. Tu te mulţumeşti să taci, sau cel puţin mie aşa mi se pare.
Şi parcă începe iar să plouă, cu tunete şi fulgere, aşa cum ne place nouă.

Şi eu, şi eu!

Photo by Led3

Din tavan atârnă zeci de ţurţuri, şi de pe fiecare dintre ei se scurge câte o picătură de apă la cinci minute. Ea fuge de la un ţurţure la altul, încercând să prindă stropii într-o sticlă de apă plată de jumătate de litru. Aleargă deja de vreo oră, şi încă n-a umplut-o.
Mie începe să-mi pară rău că am venit înapoi. Afară sunt 50 de grade la umbră până şi noaptea, nu e apă caldă şi o să fac meningită dacă mă mai spăl pe cap cu apă rece. Citesc din Le livre du thé, sunt răguşită şi n-am chef să vorbesc cu nimeni.
Ar mai încăpea vreo două degete de apă în sticla aia, dar ea îi pune capacul şi îl strânge bine de tot. Niciodată sticlele de apă, suc - sau orice altceva ai cumpăra - nu sunt pline până la refuz. Spaţiul ăla gol e păstrat special pentru ca particulele să aibă loc să-şi desfăşoare în voie mişcarea browniană, sau ca să poţi agita o sticlă de cola şi să ţâşnească toată spuma afară atunci când o deschizi. Sau ca să se poată lovi lichidul tot timpul de pereţii sticlei, aducându-ţi aminte tot timpul că ai ceva de băut în geantă.
Mă întreb dacă americanii cu care am venit ieri pe tren or fi reuşit să găsească drumul spre Sibiu. Păreau fascinaţi de Europa, unde bărbaţii poartă poşetă, unde nu chiar toate femeile sunt obeze şi orice tip din tren are în rucsac un bax de bere rece (or fi nimerit ei bine, ce să zic, eu de obicei nimeresc doar bere caldă şi bătrânei cu paporniţe). Data trecută am venit cu un norvegian care scria ghiduri de călătorie, mergea la Săpânţa şi care, în anul când lucrase ca profesor suplinitor, dezvoltase un sistem elaborat care îţi permitea ca, prin combinarea unui număr de termeni, să creezi o infinitate de înjurături, fără posibilitatea să se repete vreuna. Elevii fuseseră foarte încântaţi, bineînţeles. Începe să-mi placă să merg cu trenul ăsta.
Ţinea sticla plină cu apă în mână şi o studia în dreptul razei firave ce se strecura printr-o gaură din tavan. Apa era foarte curată, perfect transparentă, cu excepţia câtorva particule minuscule de calcar care sclipeau în lumină. Picături mari cădeau fără încetare de pe ţurţuri, dar nu îi mai păsa de ele. Avea o jumătate de litru de apă îmbuteliată ireproşabil şi asta era tot ce-şi putea dori.
Îmi tot repet că n-o să ajung la Sziget, că Massive Attack şi Adam Green pe parcursul a doar două săptămâni sunt mai mult decât pot suporta. Îmi cad ochii pe cocorul din hârtie albastră cu care m-am jucat, aşteptând să înceapă concertul. Trebuie să găsesc pe cineva dornic să-l adopte. Mai am un greier cu magnet şi doi trovanţi în formă de animale preistorice, dintre care unul şi-a rupt o ureche în timpul transportului. Şi mi-e dor de tine.
Raza de lumină care se strecoară în peşteră devine din ce în ce mai fierbinte, ei îi e tot mai cald, gâtul i se usucă fulgerător, cu ultimele forţe apucă sticla de apă şi o goleşte până la ultima picătură, după care oftează lung, satisfăcută în sfârşit. Pereţii peşterii se prăbuşesc în jurul ei, totul e verde, iar din înalturi continuă să cadă picături din apa binefăcătoare.
Iar eu îmi jur că n-o să mai încerc vreodată să mă uit la televizor, unde nu mai vezi filmul de reclame.

Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.

O, CHIar aşa?

Photo by Miika Leppänen

Ea trasează linii pe o foaie albă, pătrată, pe care o ţine pe genunchiul stâng. Liniile ei n-or să poată fi niciodată drepte, oricât s-ar strădui, pentru că foaia se îndoaie atunci când trece de genunchi, şi creionul alunecă pe hârtie. Se opreşte, aruncă sub scaun creionul şi foaia şi culege telefonul de pe birou. Ar vrea să ştie cum a fost, cum s-au descurcat, dar nu-l lasă să sune decât de patru ori, fiindcă mai mult i se pare nepoliticos. Nu o sună nimeni înapoi. Presupune că or fi având treabă. Nu insistă.
Rubrica meteo a ziarului de sub scaun îi promite averse reci şi temperaturi de maxim 17 grade, dar afară nu e nici urmă de nor, aşa că preferă să stea înăuntru, cu draperiile trase, şi să-şi imagineze că totuşi plouă şi că dentista ei n-o să fie prea supărată când o să vadă că iar i-a sărit o plombă în timp ce mesteca o bomboană mentolată. Extrage o nouă bucată de hârtie albă din cubul de pe birou şi începe să traseze alte linii. Când nu mai are loc, o aruncă şi pe ea sub scaun şi ia alta. De undeva îi cântă Son House, dar atât de încet încât sunetul e complet acoperit de scârţâitul creionului ei pe hârtie.
A început să deseneze ochi, de toate felurile, plasaţi în cele mai neobişnuite locuri. Apar ochi peste tot, în loc de roţile unui tren, de frunzele unui copac, pe post de dinţi ai unui dinozaur. Paletele ventilatorului se rotesc în jurul unui ochi uriaş, perfect rotund. În orbita Pământului miniatural de pe dulap se învârteşte un glob ocular enorm, care studiază minuţios camera, în toate detaliile ei. Pe unghiile ei, proaspăt pictate cu roşu, au răsărit nişte ochişori care se agită frenetic în toate părţile. Săgeţile din vârful limbilor ceasului de pe perete s-au transformat într-o pereche de ochi migdalaţi, care supraveghează, implacabili, cursul timpului. Două secunde mai târziu, întreg ceasul a devenit un iris verzui, cu o pupilă mare în mijloc. Din tavan atârnă sute de ochi, agăţaţi în fire ca de păianjen. De sub birou şi din colţurile întunecate ale camerei pândesc armate de ochi, care aşteaptă un singur semn, gata să atace. Tensiunea e insuportabilă, lampadarul din tavan clipeşte de două ori, se aude tema din Kill Bill şi...
Ea răspunde la telefon. Cubul s-a golit complet, şi sub scaunul ei zac aruncate o grămadă de hârtiuţe. A fulgerat, după care în tot cartierul s-a lăsat întunericul. Ea continuă să să se intereseze la telefon de starea tuturor cunoscuţilor, după cum consideră de cuviinţă. Şi de vreme, pentru că e un element esenţial pentru dispoziţia lor. Că bine zici. Ah, nu, eu aş fi preferat să plouă. Dar ieri a fost ziua ei şi a fost foarte dezamăgită să aibă parte de o vreme atât de tristă. Sper să nu fie aşa tot anul. Da, şi el ce a făcut? Aşa?
Între timp, ochii continuă să-şi aştepte momentul, ascunşi prin cele mai prăfuite colţuri ale creierului ei.

'A boy who built a snowman out of himself.'

Photo by Kamelot666

Şi nu mai am chef de nimic. Nu mai suport pe nimeni în afară de Jerome K. Jerome şi Adam Green, şi iaurtul ăsta cu mure e prea dulce. Unghiile mele de la picioare sunt prea roşii, Cha no aji e prea fain, şi tu te smiorcăi de una şi de alta. N-ai voie, că e răcoare şi bine, şi numai eu am voie să-mi plâng de milă. Îmi aduc aminte, cumva foarte vag, că am cântat la chitară zilele astea, şi asta nu se poate, că e praf mult pe ea. Parcă şi ştiam să cânt, probabil am visat. Mi-e somn tot timpul, nu mai beau nici ceai negru şi nici cafea. Şi n-a mai plouat de săptămâni întregi, şi eu vă urăsc pe toţi. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic.
P.S. Souss e o provincie în sudul Marocului.

Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.