Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.