Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)

'The more I talk, the more I turn into a vegetable.'

Photo source unknown

Mie nu îmi pasă.
Ție nu îți pasă.
Lui nu îi pasă.
Ei nu îi pasă.
Nouă nu ne pasă.
Vouă nu vă pasă.
Lor nu le pasă.

Gramatica noastră nu-ți oferă, nici pe departe, suficiente mijloace să arăți că nimănui, da, nimănui nu îi pasă.
(Ceea ce oferă, într-un fel, o oarecare consolare, de parc-ar fi chiar dovada că nu așa trebuie să stea lucrurile, nu?)

'The time is now.'

Photo by M-dude

Câteodată, nu se poate găsi mijloc mai simplu să-ți pui ordine-n viață decât să renunți la somn, pentru o noapte măcar. Și așa, eu una nu reușesc să-i găsesc altă justificare decât că mă mai scoate din câte-o criză existențială, dar astea se-ntâmplă atât de rar, și se rezolvă de la sine în cel mult o săptămână, că tot nu par să scuze uriașul interval pe care mi-l răpește somnul. În timpul ăla, se pot rezolva dintr-o dată toate chestiile de care te-apucaseși de-atâta vreme, dar n-ai avut chef/instrumente/inspirație/dispoziția necesară/o coadă de mătură după ceafă ca să le duci la bun sfârșit.
Noaptea e liniște, și, pe deasupra, știi că toată lumea doarme, în timp ce tu termini de citit o carte, faci liste de cumpărături, îți ordonezi colecția de ceaiuri în funcție de zona din care provine fiecare sortiment (și așa mai departe). Așadar, tu faci ceva, în timp ce ei se mulțumesc să doarmă. Ție îți rămâne sarcina de a menține în viață civilizația umană pe jumătatea ta de glob (bine, ție și celor câteva milioane de cetățeni care lucrează în schimbul de noapte, dar ei sunt plătiți pentru asta!). Așa, mai apuci și tu să te pensezi - dacă ești femeie - respectiv să-ți tai unghiile - dacă nu - doar n-ai avut o clipă liberă toată săptămâna, nici n-ai apucat să respiri! (Desigur, n-ai stat treaz doar ca să scapi de surplusul de materie cheratinoasă, dar cândva tot trebuie s-o faci și pe asta, nu? Și-n plus, te relaxează, mai ai nevoie de o pauză de la munca de salvare a universului, nu ești robot.)
Noaptea e bine, mai latră un câine, mai miorlăie o mâță prin depărtare, mai sorbi din cana cu Earl Grey ce nu apucă niciodată să se golească de tot, te-ntinzi din toate puterile și scoți sunete de gorilă pe moarte - chiar dacă nu-i frumos - și-așa nu te-aude nimeni, și-n plus, e deja ora cinci, ți-ai câștigat cu greu dreptul ăsta. Doar te-ai apucat și tu, în sfârșit, de chestia pentru care ai stat treaz, muncești de vreo oră deja, ar cam fi cazul să iei o pauză. Mai faci un ceai, ieși pe balcon să iei o gură de aer și te trezești a doua zi, cu câteva ore după amiază, cu nasul în cartea pe care trebuia s-o prezinți/brioșele cu care urma să-ți aștepți prietenii la gară/eseul gata printat și înfoliat (și al cărui termen de predare expirase cu fix o oră în urmă), cu un număr astronomic de apeluri pierdute pe telefon și capul cât un sac de ciment.
Eh, dar ai niște sprâncene ireproșabile!

'No more songs about sleep and fire.'

Photo by Pablo Curto

Toată chestia pornea cumva de la insomniile de care sufeream amândoi. În ultima vreme, eu mă încăpățânam să dorm cu orice preț, ceea ce reușeam pentru vreun ceas, după trei-patru ore de zvârcoleală disperată, lapte călduț cu miere și spray-uri de pernă cu levănțică. El, mai înțelept, se resemnase și-și petrecea orele alea citind sau uitându-se la câte-un film. Cel puțin știam că e cineva pe care pot să-l sun și la 4 dimineața fără să risc să-l trezesc.

„Dude, am deja trei sute șaptezeci și opt de mii, patru sute cincizeci și cinci de oi în țarc. Mai are rost? Ce dracu' am făcut să merit asta? Tot ce vreau e să pot dormi și eu ca toți oamenii, cer prea mult de la viața asta?”
„Aoleu, cum de-ai reușit să numeri până acolo? De obicei te plictisești cel târziu la primele cinci sute.”
„Încerc și io, bă. Chiar încerc. Tu ce faci?”
„Mă uit la Ikiru.”
„Pentru a câta oară?”
„Nu știu, probabil a cincea sau a șasea. Devine din ce în ce mai fain.”
„Aha. Mno, hai că încerc din nou să adorm, vorba aia, a optzeci și șaptea oară-i cu noroc. Noapte bună.”
„Somn ușor.”
„Ah, du-te naibii cu glumele tale.”

Și tot așa. Eu aproape că plângeam de nervi, fiindcă-mi imaginam cum toată planeta dormea liniștită, visa unicorni diafani zburdând pe câmpii de diamant și se trezea proaspătă ca un ghiocel, în timp ce eu urma să mă trezesc înjurând și dându-mă cu capul de toți pereții, după care să pic cu capul pe bancă în mijlocul cursului meu preferat. El devenea treptat o adevărată enciclopedie ambulantă în materie de cinema japonez, după care se trezea, înjura, își făcea o cafea de-i stătea păru-n sus toată ziua, până când adormea în cele din urmă, cu capul pe masă în cine-știe-ce birt. Și iar de la capăt, cu mici inversări de personaj, pentru spargerea rutinei.

Într-o noapte, mi-am adus aminte de-o vorbă de-a lui de pe vremuri. La un moment dat, era convins că, dacă cineva se gândește foarte intens la altcineva, ăsta n-o să poată dormi sub nicio formă. Și viceversa. Cum mă plângeam c-am adormit greu într-o noapte, surâdea vinovat, de parcă și-ar fi asumat vina pe deplin. Venea cu ochii roșii și cearcăne adânci și-mi zâmbea fericit, ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de alte asigurări din partea mea. La vremea aia, nu-l luasem niciodată în serios, fiindcă aproape că dormeam și eu ca toți oamenii normali și nu-mi dădeam seama de amenințarea ce s-ar fi putut ascunde în spatele teoriei lui siropos de drăguțe.

Ha ha, foarte amuzant, îmi zic și-l sun. Răspunde mai greu, dar insist, fiindcă mă gândesc că are probabil căștile pe urechi și n-aude telefonul.
„Da.”
„Uite ce-i, apreciez că te gândești la mine, foarte frumos din partea ta, într-adevăr, da' acum chiar aș vrea să dorm. Tre' să mă trezesc la șase jumate.”
„Ce? Scuze, mai zi o dată, n-am auzit, încă-s buimac de somn.”
„Dormeai?”
„Da, am adormit pe la vreo zece aseară, cred. Ce ziceai?”
„Nimic, am dat peste-o chestie pe net, nimic important.”
„Cum nu, tre' să fie ceva, dac-ai sunat la ora asta.”
„Nimic, cică vine Shugo Tokumaru la București, probabil îi doar un zvon sadic, oricum. Noapte bună.”
„Și ție. Vedem mâine ce și cum.”

Eh, mă credeți sau nu, după ce-am râs un pic, am adormit aproape instantaneu, și m-am trezit atât de bine dispusă, că abia m-am recunoscut în oglindă. Ce ți-e și cu teoriile astea.

'Sittin' on top of the world.'

Photo by Cahilus

O fi primăvara de vină, habar n-am, dar mă izbeşte de peste tot sentimentul ăla că mai e încă speranţă pentru lumea asta. Doar la colţ se vinde vată pe băţ la un leu, se joacă Ionesco peste tot, în cinematografe rulează Gilliam, Burton şi Jeunet, apusurile-s din nou fantastice până şi văzute de la fereastră, şi aşa mai departe, de parc-aș fi nimerit în regatul lui Oz. Plănuiam să vă trântesc iar în cap o aiureală cinică şi nihilistă, dar nu mai îndrăznesc, dacă se supără Dylan şi nu mai vine? Retrag şi acritura aia de mai jos, promit să mă abțin de la orice pornire de genul ăsta (măcar azi, na), hai să fluierăm cu toții un cântecel și să țopăim pe câmpii printre lalele sau io știu ce mai fac oamenii când sunt fericiți și e primăvară și toate alea.

De fapt, pe mine mă scuzaţi, mă duc să-mi vând sufletul ca să fac rost de bani pentru bilet.

'Vreau să simt Praga.'

Photo by Meppol

Ah, cum să-ți spun asta într-un fel în care să nu râzi... Ideea e că tu chiar contezi pentru mine, fie că vrei sau nu să accepți asta. Ești importantă, într-un fel, poți să faci mișto cât vrei, da' ideea e că mie nu mi-e chiar egal.
Of, ne scuzați. Are Sindromul Tourette, săracul. Nu-și poate controla vorbele. Spune tot felul de tâmpenii fără să le gândească. Aveți răbdare, vă rog.
Da' ești atât de toantă. Nu glumesc nicio secundă. Vreau să fii aici. Vreau să fii acolo. Vreau un infinit de lucruri și toate te includ.
Vai, îmi pare atât de rău. Credeam că asta va fi o seară perfect normală, contam foarte mult pe asta, de fapt. Să fie totul cât se poate de normal și logic. Problema nu e la mine, bineînțeles, dar oricum, nu asta contează. Sindromul Tourette poate afecta pe oricine, fără nicio avertizare. E genul ăla de chestie care te lovește pe neașteptate, fără să-ți dai seama, oricâte măsuri de prevenire ai avea impresia că ai luat.
E problema mea, recunosc, da, ideea e că îmi pasă mai mult decât îmi imaginam până acum și că depinde doar de tine în ce direcție o să se ducă toată afacerea asta.
Mă scuzați, nu-l luați în seamă. E un sindrom ciudat și e destul de greu să-l controlezi. La un moment dat aveam chiar impresia că m-am molipsit și eu, într-atât de subtil lucrează. Dar nu. Puteți avea deplină încredere în mine. Eu sunt complet capabilă să controlez această stare auto-indusă, dacă vreți, nu există posibilitatea să fiu afectată în vreun fel de vreun mesaj pe care sistemul în care ne încredem cu toții de atâta timp - și a cărui computerizare totală a fost încheiată încă din data de 17 februarie 2009 - l-a înregistrat în felul acesta. E vorba de sindromul lui Tourette, catalogarea a fost finalizată la aceeași dată, câteva ore mai târziu. Sunt pe deplin convinsă de eficacitatea totală a sistemului, la fel ca și Dumneavoastră, de altfel. Nu vă îngrijorați, în epoca noastră este posibilă integrarea totală a individului suferind în societate, cu ajutorul medicației și tratamentului adecvat.
Îmi pasă de tine, oricât ai tot susține că ești o javră insensibilă. Nu-s chiar așa de ușor de speriat. Sunt aici. Vreau să simt Praga, cu tine...
Vai, îmi pare teribil de rău, în mod normal simptomele clasice - atât de ușor identificabile - ar fi trebuit să înceteze demult. De fapt, sistemul brevetat de noi ne oferea garanția absolută că totul va reveni la normal în cel mai scurt timp. Ne cerem scuze, a intervenit o eroare de sistem. Vom reveni cât mai curând, odată ce va fi elaborată legea sub care toate principiile vor fi rezolvate și toate conștiințele vor fi împăcate. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm să petreceți o seară cât mai plăcută. La revedere.

'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.