Imediat, doamnă, imediat.

Photo by Higgledy

De mult pluteşte în aer "mirosul de vacanţă", dulceag şi sadic. E ca şi atunci când ajungi acasă târziu, înfometat, şi toată scara blocului miroase a cine-ştie-ce bunătăţi. Urci în grabă, aproape că-ţi suceşti piciorul de nerăbdător ce eşti să ajungi acasă, şi atunci când deschizi uşa, în sfârşit, îţi dai seama că mirosul venea din apartamentul băbuţei de lângă. Aşa, toată lumea se bucură de vacanţă, de vară, de toate alea, şi pentru noi urmează bacu', admiterea, şi alte metode de tortură perfecţionate de-a lungul timpului. Şi parcă îţi vine să zici, plângăreţ: "Da' nu-i coreeect...".
Să înveţi pentru bac în ultima săptămână seamănă cu fugitul după tren. Într-un fel, îi invidiezi pe cei care-l aşteaptă de mult pe peron, iar acum n-au nicio grijă. Dar, atunci când îl prinzi, sentimentul ăla de "Mno, că şi io-s în tren, la fel ca voi, chiar dacă voi staţi aici de juma' de oră, în timp ce eu am preferat să-mi beau cafeluţa în tihnă" nu se compară cu nimic. Chiar dacă tu încă mai gâfâi. Eu una n-am pierdut niciodată vreun tren, deşi de multe ori a fost cât-pe-ce. E chestie de încredere, probabil. Cu bacu' nu ştiu, că n-am mai încercat, dar nu văd de ce ar fi altfel.
Azi am descoperit ce sinistru e să ţi se adreseze (vi, mă rog) cineva cu absolvenţilor. Sună mai rău decât majoritatea insultelor pe care ţi le poate arunca cineva în faţă. Absolvenţilor. Rataţilor. Pricăjiţilor. Idioţilor. Pedofililor. Canibalilor. Absolvenţilor. Să-mi mai zică vreodată cineva aşa, şi jur că n-or să-i mai rămână mulţi strămoşi neblagosloviţi. Noroc că următoarea ocazie o să fie peste câţiva ani buni.
Păi, când te trezeşti că eşti singurul om din toată şcoala care nu e îmbrăcat în alb-negru, dar până şi cele mai prietenoase profe trec pe lângă tine fluierând, e semn bun, nu? Iar dacă după aia mai începe şi o furtună, şi ca să ajungi la masa vecină trebuie să treci printr-o cascadă, atunci n-ai decât să te bucuri, şi să fluieri şi tu în continuare.
Ceea ce o să şi fac.

'Boys don't cry.'

Photo by Amanda Keeys

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca - deci şi pe partea mea - şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ştia că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam cu el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Sunetul ăla, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi-verzulii, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.
Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?
Atunci am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batistuţe de hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.
După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că nu ştie nici el, dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.
A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.

Da, pe naiba.

Photo by Milleflori

Tocmai mi-am dat seama că azi - adică ieri, tehnic vorbind - nu era şi ziua mea, că doar, oficial, nu mai sunt copil, deci trebuia să-mi mişc fundul şi să votez. Ha ha. Azi, eu eram Căpitanul Matamore, care a găsit hârtie pentru origami şi buburuze cu magnet pentru frigider, şi a fost foarte încântat de asta, chiar dacă nimeni n-a auzit ce tot spunea el. Puteam să-i înjur pe toţi, şi n-ar fi fost nicio diferenţă, ba chiar ar fi aplaudat la fel de conştiincios.
Trecea pe-aici mai devreme un nene (nu pot şti sigur, dar presupun că era un nene) care claxona de zor, şi chiar ţinea destul de bine ritmul. Cred că vreo trei minute a durat toată chestia, cam cât o piesă mai scurtă, aşa. Şi, nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut ideea.
Şi n-am vrut să împart cu nimeni cookie-urile mele, după care le-am desfăcut şi mi-am dat seama că erau cu cocos. Am mâncat două totuşi, aşa, din pur masochism şi ca să le fac în ciudă, după care a fost nevoie de limonadă.
În afară de asta, peste tot e vorba de sfârşituri şi de ultimele chestii, lucru care mă deprimă cumplit. La naiba, nu pot să cred că s-ar schimba ceva, deşi ieri am râs copios uitându-mă pe pozele pentru tot soiul de diplome sau io-ştiu-pentru-ce-altceva, făcute în ultimii ani. Şi cum eu tot refuz să accept ce se-ntâmplă în jurul meu, probabil că o să mă trezesc aşa, peste vreo lună, şi o să-mi dau seama că, totuşi, mda, ceva e altfel, chiar dacă oamenii încă se uită ciudat la mine dacă mă văd cu ceva aparent alcoolic în pahar, în timp ce eu par a fi abia ieşită din generală. Ceea ce mie îmi convine perfect, de altfel.
Şi nu-nţeleg de ce ar trebui să mă deranjez să încropesc o încheiere pentru toată aiureala asta, din moment ce nici introducere, şi nici cuprins nu are. Dar totuşi, ca o concluzie, sfârşiturile sunt supraevaluate. Mai ales alea fericite.

0%. Mai puţin şi ajungem la 7%. Şi acolo ne putem opri.

Photo by LenaUkyou

În ultima vreme m-am apucat de tot felul de poveşti dubioase, şi n-am reuşit să termin nici una. Deci, încă un somnifer revoluţionar. Bine, îl ştiam de mult, dar l-am păstrat pentru cele mai negre dintre zile. Mi-e o lene cumplită, m-am săturat de scris chestii speciale, vezi doamne, în tot felul de albume soioase, m-am săturat să dorm atât de mult şi, pentru a mia oară, vreau să mă tund zero şi să mă mut în Islanda. Şi, culmea culmilor şi dovada supremă că ceva e foarte putred în zonă, nu vreau să se termine şcoala. Chiar nu vreau.
N-a mai plouat de vreo săptămână, şi mi-e tare dor, am terminat în sfârşit porcăria aia de site pentru atestat, am din nou unghiile albastre şi abia aştept să găsesc o foarfecă şi să tai orice fir de păr care depăşeşte doi centimetri, pentru început. Degeaba, n-are rost să mă imaginez în posturi de hippioată cu pletele-n vânt. N-am destulă răbdare pentru asta.
Mi-e somn din nou, şi sub patul meu se tot adună cărţi care urlă să le citească şi pe ele cineva odată, şi nu reuşesc deloc să trec de numărul-deloc-magic de 40 de filme-pe-care-urmează-să-le-văd-în-curând.
Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn din nou. Cred că ar fi o idee destul de bună să dau mai des pe la şcoală, ca să nu mă mai trezesc afirmând vehement cum că nu vreau să se termine naibii odată totul. Că eu chiar nu vreau asta, asta e cu totul altă poveste. Şi mi-e somn oricum, aşa că o s-o spun altă dată, când chiar o să am nevoie de asemenea somnifere cu acţiune rapidă.
Ta dam.

Şi gata.

Photo by InanimateUmbra

Încerc să mă obişnuiesc să aştept. Aş vrea să-mi poată ajunge amintirea unei ploi, în loc să vreau să mă plouă tot timpul. Aş vrea să-mi ajungă, măcar pentru câtva timp, o amintire cu tine, în loc să vreau să-ţi întorc degetele pe dos încontinuu.
Încerc să ţin cont de faptul că prea multă ploaie provoacă guturai, şi că se zice că, dacă îţi pocneşti degetele prea mult, eşti predispus la Parkinson.
Dar, atâta timp cât sub umbrela mea verde nu pătrunde nicio picătură de apă, iar degetele tale se plimbă leneşe pe spatele meu, mie mi-e bine. Când apare un nenorocit de curcubeu decolorat, şi tu eşti nevoit să îţi încleştezi degetele pe altceva, timpul se împrăştie ca o găleată cu cuburi de gheaţă scăpată pe gresie.
De obicei, îmi găsesc o altă ocupaţie. Şi aşa, atunci când începe să plouă din nou şi tu te prezinţi cu pelerina ta roşie şi cizmele de cauciuc ne-fosforescente, eu vreau doar să pictez plăcuţe din lut în compania lui Leonard Cohen.

Mi-e greu să aştept. Nu îmi dau voie să contez pe lucruri ce-or să se întâmple într-un viitor prea îndepărtat, pentru că în mod sigur or să se dovedească a nu fi altceva decât nişte baloane de săpun. Cu toate că mie îmi plac baloanele de săpun. Şi mai ales sunetul pe care îl fac atunci când le sparg atingându-le cu buzele, sau cu vârful degetelor. Nu prea-mi place să le suflu, fiindcă de obicei îmi pocnesc în faţă, şi-mi intră săpun în ochi.
Visez. Asta am voie. Tratez orice lucru ca pe un balon de săpun, nimic mai mult sau mai puţin, şi încerc din răsputeri să-l sparg. Cu cât rezistă mai mult, cu atât mai bine. Mă bucur de el atâta timp cât îl am, dar asta nu scade câtuşi de puţin din înverşunarea mea de a-l considera nimic altceva decât un vis.

Your red nails don't scare me, miss.
Oh, but they shouldn't. They're just to keep the mosquitoes away, zise Jo, pe post de redeeming conclusion.

Nu-i nimic.

Photo by Joppe911

Bună ziua, ştiţi cumva cine e ultimul la rând?
Tu, dragă.

Nu ştiu de ce, în ultima vreme mă deprimă la culme umbrelele negre. Sunt atât de hidoase, de parcă ar fi fabricate din acelaşi material ca şi mantia unei tanti celebre, care-şi omoară vremea cosind diverse chestii. Categoric intră în aceeaşi categorie cu pliculeţele de ceai folosite, pensulele rămase nespălate după ce le-ai îmbibat cu diverse soluţii şi semnele de carte. În schimb, am făcut o obsesie - zic eu sănătoasă - pentru obloanele verzi de pe fiecare a doua casă pe o rază de 20 de km în jurul Sighişoarei.
Şi iar mă simt mică şi prostuţă, dar nu in a good way, ci aşa, pur şi simplu, ca şi cum dintr-o dată mi-ar fi picat ochelarii verzi de pe ochi şi m-aş putea vedea aşa cum sunt eu de fapt. Şi mă apucă toate îndoielile, şi agoniile paranoice pe care le rezerv de obicei momentelor când sunt pe cale de a trece peste o dezamăgire, vezi doamne. Dar acum nu e nici pe departe cazul, şi mi se părea că am cam uitat pe unde îmi ţineam manualele de "Cum Să Te Simţi Cel Mai de Rahat Om Din Lume" şi antidotul perfect, "Cum Să Îţi Faci Singur Rost de Hârtie Igienică Atunci Când Rămâi Fără".
Mda, e ciudat cum se schimbă starea mea de spirit de la o carte la alta.
Dar, dacă dau frumos din gene şi-ţi şoptesc că mi-e somn, poate o să taci, chiar dacă amândoi ştim că e doar o minciună dintre cele mai banale. Că doar am dreptul să mint, atâta vreme cât nici nu pretind că aş face altceva.

Şi mâine o să plouă, promit.

'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.