'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.