Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

Despre pericolele autodiagnosticării şi calendarele de advent.

Photo by Girlgerms

Eşti o javră nerecunoscătoare.
Cu gândul ăsta m-am trezit acum vreo două zile. Îmi răsuna întruna în creier, ca un cântecel care apare de niciunde şi de care nu mai poţi scăpa nici mort. Atâta doar că eu ştiam exact de unde vine, şi meritam reproşul pe deplin.
Pe vremuri, îmi construisem o jucărie pe care-o numeam cu drag Mirificul Meu Blog. Aveam şi-un cititor imaginar, cu care mai stăteam de vorbă câteodată, atunci când nu îl ignoram cu desăvârşire. Tăcea, săracul, şi-mi asculta nesfârşitele aberaţii, lamentări şi poliloghii fără să crâcnească. Apoi, încetul cu încetul, l-am lăsat de izbelişte şi pe el, şi pe joc. Mi-am lăsat vizuina pradă paraginii, păianjenilor şi picotelii şi m-am prefăcut că nu văd, până când n-am mai fost în stare să mă joc defel. Nici cu lucrurile ce mă pocneau direct în faţă, nici cu cele de la capătul străzii. N-am mai văzut nici jucăriile ce-mi stăteau chiar sub ochi, nici deasupra lor, nici în lungul nasului, şi nici la stânga lui.
Ce-i drept, la un moment dat mi-am dat seama că îmi lipsea ceva. Am scurmat prin biblioteci, pe internet, prin librării şi prin vecini. Am încercat sute de tratamente şi soluţii, regimuri şi descântece, cu din ce în ce mai multă disperare. Dar n-am reuşit defel să-mi dau seama de ce nu mai vedeam. Şi începusem să mă resemnez.
Până alaltăieri. Eşti o javră nerecunoscătoare, mă pocni din senin prietenul ăsta al meu imaginar.
Şi, dintr-o dată, apăru o fărâmă de lumină. Dragul de el era şi oftalmolog, pesemne. Şi descoperise că, din frică, lene şi plictiseală, începusem să-mi închid ochii, puţin câte puţin. Până când n-am mai zărit nimic, şi-atunci am stabilit că n-a mai rămas nimic demn să fie văzut.
 
Dragilor,
din pilda mea să învăţaţi
că, dacă vi se pare că orbiţi,
la goană-ndată s-o luaţi
până la vraci nu vă opriţi.

Şi, drept mulţumire pentru că-mi fusese devotat timp de patru ani şi-o lună - cât o viaţă de hamster! - am hotărât să stau cu el la poveşti în fiecare zi, măcar până la Crăciun. Deocamdată încă port ochelari, deci iertaţi-mi poticnelile. Dar trebuie să-mi duc tratamentul până la capăt.

Virtuţi elementare pe care vi le puteţi însuşi/perfecţiona în doar trei ani. Fragment: capitolul 12 [L]

Photo by Dashingmare

Labilitate: Ah, ce plăcut bate vântu-n frunze.
Laşitate: Locul din ultima bancă e cel mai călduţ.
Lăcomie: Cere bă şi tu loc în cămin, nu fi prost. Ce dacă n-o să stai acolo? Îl vinzi vreunui fraier, faci şi tu un ban cinstit.
Lăudăroşenie: Şi după ce-am câştigat premiu-ntâi cu proiectul ăla, m-a tot sunat secretara lui Bill Gates vreo săptămână, că voia ăla să mă cunoască. Da' trebuia să plec cu ăştia la mare, n-aveam timp atunci.
Lâncezire: Ochii-n tavan, ochii-n pământ, ochii peste cap. Hai, că trece şi viaţa asta.
Lenevie: Ah, e prea devreme, mai stau puţin. Degeaba, acuma-i prea târziu, las' pe mâine. Azi e duminică, m-apuc de luni. De luni întregi mă tot apuc.
Lentoare: Oo baarcăă poodduul îîll trreeceaa aallleennee, pee deedeesuubtuuu-i ceeellll beezmeetiiic.
Limitare: În secunda în care am început să mă mint pe mine însămi ar fi trebuit să mă împuşc. Of, de ce naiba trebuie să se învârtă toată lumea asta în jurul meu?
Linguşeală: Ştiţi, Dumneavoastră aţi fost dintotdeauna profesorul meu preferat. De fapt, respectul pe care vi-l port este atât de mare, încât nu mi-am putut vreodată aduna curajul să vin la cursul pe care îl predaţi, mi s-a părut că nu m-aş putea niciodată ridica la nivelul studentului care să merite să se scufunde în imensa Dumneavoastră înţelepciune. 
Logoree: Am început să aştept cu inima strânsă de teamă următoarea tâmpenie pe care-o s-o debitez. Niciodată nu-s în stare să spun ce trebuie şi, mai ales, niciodată nu pot să mă opresc la timp.

[Conform cu originalul, J.P.]

Interludiu 541: Werther's original.

Apăi degeaba, uită-te şi tu, că tăt să-nvârte şi tăt pătrat îi!

Bilanţ la sfârşit de lume. Partea întâi: pe unde mi-o fi prosopul?

Photo by Chema Madoz

Trăia odată într-un ţinut nu tare-ndepărtat din punct de vedere fizico-geografic o fată. Bun, păi să vedeţi, fata asta se aflase dintotdeauna în război cu timpul. Nu c-ar fi avut ceva personal cu el - sau cel puţin nu de la-nceput - dar nu-i plăcea ei ideea, şi gata. Niciodată nu-i ieşea cum trebuie împărţeala (înmulţirea nici atât), îl ponegrea pe unde apuca, el i-o plătea-napoi cu fiecare ocazie, şi uite-aşa.
Dimineaţa, trezirea la 6 jumate, mai puţin să-mi termin visul, ah, extratereştri nemernici, de data asta n-o să vă mai meargă, specia umană trebuie să supravieţuiască şi las' că vă arăt eu vouă, până ia sfârşit lupta (cu ajutorul nepreţuit al războinicilor din jeleu care-i execută pe toţi cu ajutorul unor nepreţuite chitări electrificate) s-a făcut deja 7 şi-un sfert, dar ce vă imaginaserăţi? Universul nu se poate salva singur. Ba poate, da' pur şi simplu n-are chef astăzi. Aşadar, smulge ea din dulap o cămaşă-n carouri şi-un papion cu buline din mulţimea de cămăşi identice în carouri măsurate cu rigla şi papioane în diverse combinaţii de buline albe şi bleu-marin şi-o tuleşte-n bucătărie unde, ca de obicei, n-o aşteaptă o cană cu Earl Grey aburind. Ca de obicei, oftează, şi-l prepară ea singură şi nu se-ndură să fumeze pe balcon ca să nu-i strice peisajul matinal băbuţei de vizavi. Ah, şi pantalonii, da, desigur. Oare ce pantaloni purta autenticul Earl Grey atunci când cobora la micul dejun? Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, aşa să ştiţi, copii, sub nicio formă să nu-l neglijaţi. Cheesecake şi căpşuni venite direct de la Păuliş - această capitală mondială a căpşunilor cu adevărat adevărate - un strop de lapte în ceai, astăzi inventăm lucruri despre un oarecare poet modernist american, ah, ce deliciu.
Şoferii de pe 27 sunt întotdeauna drăguţi, aşa cum le stă bine tuturor persoanelor care lucrează sub auspiciile şaptelui, bine-nţeles. Dacă am sta să adunăm cele cinci secunde în plus pe care le petrece autobuzul în fiecare dimineaţă în aşteptarea oricărui alergător disperat, într-o lună s-ar aduna 140 de secunde, asta face două minute întregi plus rest, într-un an 1680 de secunde, adică 28 de minute, ne şopteşte colegul din faţă, doamne-dumnezeule, duzini de miniştri japonezi şi-au făcut harakiri pentru mult mai puţin, dar ce compromisuri nu suntem noi dispuşi să facem în numele politeţii, al cavalerismului şi-a eventualei fuste scurte pe care-o ridică puţin vântul? Ah, ce bine că n-o să avem niciodată timp de pierdut cu socoteli dintr-astea de-a dreptul deprimante, zău.
Eh, fata asta. Ştiu că la prima vedere vă pare complet iresponsabilă, capul i-e iremediabil pierdut printre norişorii ăia de vată de deasupra patului, în ciuda faptului că n-a cruţat niciun efort sau cheltuială pentru expediţiile de recuperare pe care le organizează cu regularitate. Dar n.are nici cea mai mică pretenţie să empatizeze cineva cu ea, asta-i drept. În perioada asta a renunţat până şi să-şi mai vadă prietenii, darmite să le mai irosească preţioasele minute naţionale, tocmai ca să-i scutească de vreo posibilă revărsare fetidă de frustrări direct în capetele lor proaspăt coafate, respectiv permanentizate. E cât se poate de bine intenţionată, zău aşa, în ciuda celor câţiva masochişti care nu-nţeleg de vorbă bună şi se-ncăpăţânează să-i stea în preajmă.
Poate că, din pură curiozitate ştiinţifică, încearcă să vadă cât de departe poate să-ntindă sfoara. Poate că o tentează ideea să-şi prelungească agonia, fiindcă nu vrea s-accepte ideea că ah, iar ia sfârşit o eră, la naiba, nici nu te-apuci bine de ceva şi se trezeşte cineva să vină şi să-ţi zică absolventule, fără nicio jenă şi de faţă cu toată lumea. Nu, de data asta n-o să mai intru în jocurile voastre murdare, înţelepciunea populară spune că adevăraţii înţelepţi sunt ăi de stau lejer pe bancă şi-i privesc pe ceilalţi sărind din lac în puţ, dar nu, asta s-ar chema o rebeliune într-atât de copilărească încât nici măcar pe mine nu m-ar putea convinge.
Bun, zise ea, dar eu n-am pretins niciodată că aş fi altceva decât un copil prostuţ, la ce altceva te-ai putea aştepta din partea mea? Aşa cum stătea ea pe-o bancă în parc, se apropie un băiat şi-i înmână un bileţel semnat de Organizaţia Mondială a Copiilor Care Sunt Capabili să se Organizeze Singuri Fiindcă Nu Sunt Atât de Prostuţi pe cât Îi Crede Toată Lumea. Şi aşa află ea că nici vorbă s-o accepte cu braţele deschise în rândurile lor, mai ales în perioada asta, doar se apropie Ziua Copilului şi nu-şi pot permite genul ăsta de publicitate negativă. Îi explicau clar, în litere mari, rotunjite şi atârnând frumos una în continuarea celeilalte, că modul în care abordează ea problema nu-i în niciun caz copilăresc. Se ştie că un copil e în stare să-şi termine toate temele în zece minute, dacă-i promiţi că-l duci la circ. În schimb, tu nu-ţi împlineşti norma pe care tu însăţi ai fixat-o fiindcă-ţi pierzi vremea încercând să intri în starea de spirit adecvată concertului pe care ţi l-ai promis drept răsplată, după care îţi pedepseşti lipsa de seriozitate interzicându-ţi să ieşi din casă şi îţi plângi de milă toată seara fiindcă eşti dezamăgită de tine, sătulă de viaţă şi vai, doamne, de lumea nedreaptă în care eşti obligată să trăieşti. Aşa că, decretă el, mie nu-mi pare deloc c-ai fi un copil prostuţ. Eşti doar prostuţă, şi atât. Şi nu ştiu cu ce parfum te-ai dat, dar miroşi a biscuiţi cu vanilie.
Bun, toate ca toate, îi dădu ea dreptate, dar de unde şi până unde vanilie? Vezi-ţi de treabă, omule, şi nu-mi strica feng shui-ul, că mâine tre' să fiu iar pe câmpul de luptă, pe tărâmuri lingvistice de-astă dată. Şi socoti ea că mai avea prea puţin timp la dispoziţie ca să vadă toate filmele pe care le ratase atunci când rulau ele la cinema. Şi sub nicio formă nu fusese vreodată în stare să ia în discuţie varianta piratării (în afară de biologie în liceu, când materia era cumplit de plictisitoare, iar pe profă nu părea s-o deranjeze deloc, dar deloc).
Şi uite-aşa, în momentul ăsta lucrează de zor la o maşină a timpului, care s-o ducă înapoi un pic, când era copil cu-adevărat, sau dacă nu se poate, măcar la-nceputul anului. Sau al semestrului. Chiar şi-nceputul lunii trecute pare ceva mai puţin periculos. Şi e drept că a cam chiulit ea la câteva lecţii de fizică, istorie şi morfeologie, dar ştiţi ceva? Mai are-ntr-o sticluţă o picătură dintr-o poţiune care i-a scos pe mulţi alchimişti din belea, la vremea lor - se cheamă Norocul Prostului. Nu-i vorbă, nu se bazează ea pe asta, ci-i doar a naibii de curioasă să vadă ce-o să se-ntâmple, atâta tot.


Notă: Această poveste e în întregime inventată. Orice asemănare cu personaje reale sau cu gazda blogului de faţă este pur întâmplătoare, puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Ştiţi doar că eu nu mint niciodată.

Traduttore, tradittore.

Photo by Chema Madoz

Bineînţeles, fiindcă asta mi-e meseria şi pasiunea de-o viaţă, la un moment dat m-am încumetat să-l traduc şi pe el. Era un moment important pentru noi, şi-am vrut să-l surprind cu ceva deosebit.
Spre nedumerirea mea, n-a părut deloc încântat de imaginea pe care i-am oferit-o, cu toate că m-am silit din răsputeri să respect toate regulile şi principiile artei. Mi-am cerut scuze şi i-am promis că n-o să mai încerc niciodată să fac asta, gândindu-mă că, fără îndoială, a considerat că nu i-am făcut câtuşi de puţin dreptate.
Dar el nu ştie că, în secret, am început să lucrez la cea mai grandioasă traducere care a fost pusă vreodată la cale, capodopera întregii mele cariere cu adevărat.
Ah, ce-o să-l iau prin surprindere, abia aştept să-i citesc bucuria pe faţă!

Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.