Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.