'Prelude to a kiss.'

Photo by Ozgur Cakir

Și era o groapă a naibii de mare, cam cât o stradă cu vreo treizeci de numere, așa. Și adâncă de cel puțin zece metri, estimase cineva. Ne treziserăm cu toții acolo în dimineața asta, mahmuri, zgribuliți și îngrămădindu-ne unul într-altul, ceea ce însemna că fuseserăm aduși cândva pe parcursul nopții trecute. Din ce motive și cu ce scop, nu știa nimeni, dar toți făceau tot felul de presupuneri și scenarii, care de care mai puțin încurajatoare. La prima vedere, nu recunoșteam pe nimeni. De altfel, dacă i-aș fi adunat pe toți oamenii pe care-i cunoșteam în orașul ăla, abia de s-ar fi făcut vreo treizeci. Și noi nu eram decât zece în groapă.
Of, la naiba, îmi amintesc dintr-o dată.
Ce-i? mă-ntreabă un tip de lângă mine, cu ochii deschiși doar pe jumătate.
Ah, nimic, tocmai mi-am adus aminte că azi trebuia să duc cărțile la bibliotecă. Și, dacă nu ajung până la 5, or să-mi blocheze permisul.
Asta da problemă. Dar oricum o să murim toți, așa că ce mai contează? Nici măcar o amendă n-or să-ți poată da.
Râdem amândoi. La naiba, nu-mi mai pasă. Ce contează că niște dubioși m-au îngropat de vie, împreună cu alți nouă oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea, și că până mâine tre' să-nvăț celelalte treizeci de caractere Katakana pe care nu le știu? În buzunarul hanoracului meu preferat, albastru și tare ponosit, găsesc, într-o pungă, castanele prăjite pe care le-am cumpărat ieri seară, în drum spre casă.
Vrei? îl întreb pe tipul de lângă mine. Nu mai sunt calde de mult, da-s bune și așa.
Adunăm cojile în buzunarul drept de la geaca lui, până când o să golim punga de castane și-o să le putem muta acolo.
Or să-ți rămână firimituri în buzunar, știi.
Of, ce mi-ar plăcea o cafea fierbinte.
Chiar așa, e 7 dimineața, e al naibii de frig și nici măcar cafă nu ne dau. Ăștia încalcă până și cele mai elementare drepturi ale omului. Las' că-i dăm în judecată când ieșim de-aici. Ce naiba, nu se poate așa ceva. Vrem cafăăăăăă.
În timp ce noi râdem, ceilalți s-au adunat undeva mai încolo, și fac planuri de evadare. Mai e un grup de vreo trei femei, și mai departe, care plâng pe înfundate, ținându-se de mâini.
(Păi, nu putem, că n-avem semnal aici. Dar vă spun eu ce facem, ne urcăm fiecare pe umerii celuilalt, de la cel mai mare până la cel mai mic, și care ajunge sus se duce și cheamă Poliția, sau Pompierii, sau Protecția Animalelor, care-i mai aproape, numai să ne scoată naibii de aici.)
Mă uit întrebător la el, care-și golește cojile de prin buzunare în punga aia de hârtie maro.
Ce?
Mă gândeam și eu la câte chestii aveam de făcut, mâine dau test din katakana și nu le știu nici de-a naibii, și mai tre' să-mi mut lucrurile în camera de jos, și să pun niște chestii la spălat, cât încă mai e vreme bună, și să o sun pe Mădă, și... izbucnesc în râs. Și, în loc să-mi pot vedea de treabă, stau și mănânc castane și râd ca proasta pe fundul unei gropi în centrul pământului.
Îmi pare rău să te dezamăgesc dar, conform lui Jules Verne, centrul Pământului e mult mai departe.
Eh, măcar acolo ar fi cald.
(Și atunci când o să vină ăla să ceară răscumpărarea, îl prindem cu lațul din curele și îl tragem și pe el în groapă. Și-i amenințăm că-l omorâm, dacă nu ne dau drumul.)
Auzi, pariu pe ce vrei tu că, dacă te-ai gândi că de asta depinde viața ta, ți-ai aduce aminte semnele alea, pe toate patru'șase.
Ba chiar n-aș avea nicio șansă, m-ar executa din prima. Nu le pot ține minte și cu asta basta.
Minți. Nici măcar nu-s așa de grele.
Habar n-ai.
Ba, dacă vrei să știi, chiar am.
Și de unde naiba știi tu Katakana, mă rog? Ca ce chestie?
Nu contează, ideea e că le știu. Și tu le știi, de altfel.
Bine bă, pe ce punem pariu?
Pe încă o porție de castane prăjite de la băbuța din colț, când ieșim de-aici. Calde să fie.
De-acord. Primele trei linii le știu cât de cât, alea nu se pun.
Ok. Fii atentă. Îmi desenează un caracter pe pământ, cu o crenguță pe care n-am idee unde a găsit-o. Ăsta ce e?
Of, la naiba. Ți-am zis că nu știu.
Uită-te mai bine, stoarce-ți creierul ăla până la ultima picătură, ce naiba? Timp avem destul.
Păi, chiar că avem. Și măcar să ajung pe lumea cealaltă cu silabarele învățate.
(Bă, da' de ce nu ne-am gândit la asta de la început? Clar, asta e cea mai bună soluție. La trei, strigăm toți în cor, cât putem de tare, și nu are cum să nu ne-audă cineva. Curaj, salvarea e aproape. Unu, doi, trei: Ajutooooooo...)
Na, de la nasture! Te, templu, ma, macrou, strig eu fericită, pe măsură ce el desenează alte caractere în pământul moale. Ăăăă... Se-sectorist! Le știu, le știu, le știu!... Mai că nu țopăi de bucuroasă ce sunt. El stă și se uită la mine, cu un aer amuzat, dar nici pe departe atotștiutor. La naiba, asta înseamnă că am pierdut pariul, așa-i?
Da' voi cum dracu' ați ajuns acolo? Ionică, hai să vezi, îs niște oameni în groapa aia de-am săpat-o noi azi-noapte. Bă, da' voi nu vă uitați pe unde călcați?
Aoleu, bă, ăștia or fi stat acolo toată noaptea, cred că-s pe jumătate înghețați. Cheamă-i repede pe ăialalți să vină cu scara. Mno, la așa ceva nu m-aș fi gândit.
Aud un hohot înăbușit lângă mine. Încep să râd și eu. Ieșim din groapă ținându-ne de mână și ne conducem după norul de fum ce vine de după colț, ca de obicei. În spatele nostru, celorlalți nu le vine să creadă cât de mică e groapa cea înfricoșătoare, privită de sus.
Ei, da' devreme v-ați trezit în dimineața asta! Ce-i cu voi?
Și noi ne uităm unul la altul și începem să râdem. Cojile le punem în buzunarul lui, că-i numa' bun pentru asta. Și dacă n-or să încapă, le mai golim pe drum.
Auzi, n-ai chef de-o cafă?
Mai întrebi?

'Come rain or come shine.'

Photo by Mediocre-Matt

Ah, ce-mi plouă în timpane, de nu mă mai pot auzi deloc, și trebuie să ghicesc cu aproximație ce vrei să-mi spui de fapt. Mi-e clar că ceea ce scriu n-are nici măcar o vagă legătură cu ce-mi spui tu, dar așa e cu muzica asta care-mi urlă tot timpul în urechi, ca să nu mă mai pot auzi smiorcăindu-mă atâta. Și ca să nu-i mai aud pe ceilalți. Că de smiorcăit mă aud în continuare, bineînțeles.
Dar nu-mi aud poveștile. Nu mi le pot aminti. Și vreau povești. Vreau povești multe, și vesele, și triste, chiar și cu sfârșituri fericite sau fără sfârșit, lungi, și scurte, și pentru mine, și pentru alții.
Și, în loc să pot auzi poveștile ce zboară-n jurul meu, eu le acopăr cu scâncetele mele de copil răsfățat. În loc să fug și să sar după ele, încercând să le prind, eu mă târăsc de-a bușilea pe sub mese, fiindcă mi-e lene să mă ridic în picioare. Și, când mai prind câte una, în loc să mă joc frumos cu ea, o trag de păr și-i leg tinichele de coadă, și râd fără milă privind-o cum se chinuiește.
Probabil că nu merit povești, de asta nu mai vin la mine. Dar m-am făcut copil cuminte, și promit solemn că n-o să le mai desfac în bucățele mărunte, pe care să le calc cu cruzime în picioare. Promit că n-o să le mai las împrăștiate care pe unde, să se împiedice toată lumea de ele. Promit că n-o să mai fiu egoistă și o să le-mpart și cu ceilalți copii care vor să se joace cu ele. Promit să fiu copil cuminte, dacă e musai, numai să plutească din nou în jurul meu, ca pe vremuri.
Și, dacă nu, e bine și așa. Dar atunci să nu mă mai întrebe nimeni de ce urlu și mă smiorcăi toată ziua. Îmi vreau jucăriile înapoi, și până nu le primesc, n-o să tac nici de-a naibii.
Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Padam, padam.

Photo by Ivorylily

Așa. (bătăi năvalnice de tobe) A sosit și momentul pe care toată lumea l-a așteptat cu atâta înfrigurare. Deci, doaaaamneloooor șiiii dooomniloooor, Maaarele Preeeemiu pentru Cea Mai Proastă Conexiune din Istoria Internetului se acordăăăăă... Da, ați ghicit: wireless-ului din căbănuța mea din vârf de deal.

(Moment de reculegere, aplauze, autografe, flori și plâns în pumni fiindcă mie-mi merge netul mai prost decât vouă, sâc-sâc.)

Așa. Ieri noapte, mă învârteam și eu de pe-o parte pe cealaltă, fiindcă nu puteam s-adorm. Și-mi tot intra ceva în ochi, ceva care nu era unul din reflectoarele alea diabolice de pe stadion. Smucesc o pleoapă, și-mi sare somnul. Ok, lună plină, drăguț. Daaaar! Sub luna aia mare și dodoloață ce nu-mi dădea pace să dorm era o chestie mai mică, semirotundă, lipită de ea și puțin mai întunecată. Acum, posibilitatea ca toată dubioșenia de sub lună să nu fie altceva decât o iluzie optică generată de reflexia prin geamul dublu nu intră la socoteală, doar e prea logică. Așa că încep să iau în calcul următoarele variante: satelit al lunii, proiecție a Pământului, navă extraterestră, pălăria lui Mary Poppins, și așa mai departe. Mă tot sucesc în pat, ca să-l studiez din toate unghiurile și să văd dacă nu se apropie sau îndepărtează, dacă nu se mărește sau micșorează, sau dacă nu cumva dispare pur și simplu, la un moment dat. Însă desigur, mi-e prea lene să ies de sub pătură și să mă duc la geam și să elucidez misterul. Și-n cele din urmă, luna se ascunde în spatele stejarului din curtea casei vecine, și eu mă consolez cu gândul că, oricare ar fi adevărul, o să-l aflu a doua zi. Deși, în momentul de față, singura mea sursă de informare e Internetul. (Și acum, cred că ar fi momentul să explic cum procedez eu mai nou pentru a deschide o pagină web oarecare: chem Vulpea de Foc la datorie, tastez adresa, apăs Enter și plec să fac un duș. Când mă întorc, observ că am greșit o literă, corectez, mai apăs o dată Enter și mă duc să mai fac un duș, că nu strică. Și, dacă am noroc, până mă întorc, s-a încărcat și pagina de care-aveam nevoie.) Deci, vedeți, nici pe asta nu pot să mă bazez. Așa că se pare că nu voi afla niciodată adevărul cu privire la misteriosul fenomen la care-am asistat astă-noapte. (Ca să vedeți de ce nu pot eu dormi, în loc să-mi storc creierii încercând să-mi dau seama dacă mă iubește sau nu mă iubește, precum și cu alte dileme existențiale mult mai onorabile.)
În rest, țopăi de pe culmea unei depresii în abisul următoarei, am declarat război anime-urilor și benzilor manga și mai ales adepților acestora, mutilez caractere Hiragana și încerc să nu-mi pierd echilibrul când pun tacâmurile în scurgător (fiindcă tre' să mă urc pe-un scaun, că nu ajung de jos).
Și da, mi-e bine. Și lene, și somn. Și mi-e toamnă, și-o să-mi tot fie ceva vreme de acum încolo.
Ceea ce vă doresc și vouă.