Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll

Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.

'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.

'The one that got away.'

Photo by Eyal Darshan

Dragii moșului, ai babei și ai odraslei lor androgine,

Știți că în mod normal nu prea mă interesează pe mine soarta voastră, după cum nici pe voi nu vă preocupă a mea - mi se pare corect.
Dar ziua de azi marchează un nou punct de cotitură în istoria omenirii, și nu putem să nu sărbătorim, cu vin fiert, Bloody Mary și toate cele - orice în afară de șampanie, adică. Să sărbătorim ce? Păi, locșorul ăsta de care dau eu cu capul din când în când, în diferite grade de ebrietate, tocmai (sau mai precis azi-noapte, la ora 1 și 31 de minute, după cum șade scris în cronică, verde pe bej) a trecut în cel de-al treilea an de existență. (Ha! Nici nu mi-a dat prin cap vreodată c-o să țină atâta vreme o chestie pe care am pornit-o în cine-știe-ce moment de slăbiciune, doar am abandonat eu la viața mea inițiative mult mai demne de laudă. Ei, și uite că nici vorbă să-mi pară rău, nici măcar așa, de formă... Ok, ok, am înțeles, păstrează speech-ul pentru când o să chiar realizezi ceva.)
Și acum că a trecut și asta, haideți să ne ignorăm mai departe unii pe alții, și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu drag.

P.S. Dacă o să mai am vreodată un câine, o să-l cheme Covrig.

'Please take your little sister to the bathroom, Mister Superman.'

Photo by Jonas Kiste

Eu una îmi amintesc toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.
Da, o țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a stricat, în ce parte a căpățânii se instalase și așa mai departe.
În total, trei sute cinci - cu tot cu asta de acum - în nouăsprezece ani, unsprezece luni și unsprezece zile. Nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la douăzeci și trei de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul funcționează aproape perfect chiar și acum, când am și eu o vârstă, totuși. Trei sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat urâte, majoritatea s-au mulțumit să-mi zgândărească un pic nervii, să nu cumva să-i uit de tot.
Adică trei sute cinci adevărate, plus încă cinci pe care am fost nevoită să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să cerșească tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare scuzabil să folosești pretexte de genul ăsta pentru a te sustrage de la vreo obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat chiar și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă cam una la patru ani.
Hm, mai bine să explic, să nu vă faceți cumva o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam șapte ani și jumătate. Pe vremea aceea îmi plăceau la nebunie bomboanele Mentosan. Tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam prin casă după unul nou. (Cum eram atât de obsedată, și le mai și sfărâmam în dinți, ai mei luaseră măsuri, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef.) M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Până când am dat de un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau fabuloasele tablete. Aha, deci aici le ascunde! am triumfat eu și-am înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă spre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.
Ei, dar la ușă m-am ciocnit de fratele meu mai mare, care a observat imediat că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa ce ar fi urmat dacă afla mama, mi-a venit instantaneu ideea salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi dăduse cele trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineață.
Lui nu i s-a părut nimic suspect, și așa am inventat eu prima migrenă din viața mea. (Iar pastilele alea nici nu se puteau compara cu mentosanele mele, erau mult prea tari și amare.)

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. O prietenă își julise un genunchi cu o zi în urmă, și se plângea tot timpul de dureri insuportabile. Ca s-o împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura ei, am pretins că mă doare capul, și încă foarte tare.
Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat de genunchi, și ne-am văzut de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam zece ani și voiam să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva lucruri, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, nu-și putea explica de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propuse un concurs, cu un juriu capabil să-l aleagă pe cel mai bun. Mi-am dat seama că n-ar fi fost frumos din partea mea să-l umilesc în felul ăsta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o durere cumplită de cap și am tulit-o acasă.
El și-a pansat orgoliul, decretând că am fugit ca o lașă de înfrângerea pe care urma să o sufăr inevitabil, iar eu nu m-am mai simțit vinovată când, câteva zile mai târziu, le-am arătat tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești faze ale vieții mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai - vai, Doamne! - ieșisem (de bună voie și nesilită de nimeni, dar nu importă) dintr-o poveste pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să sparg totul în cale și să urlu ca o nebună, să mă smiorcăi și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 45 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, arboram cele mai largi zâmbete și râdeam cu mai multă poftă ca întotdeauna.
Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare de azi-dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt. (Exact pe sistemul ăsta am trecut și de cealaltă chestiune.)

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu treaba asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap - cele adevărate - cu altă ocazie. Acum mă voi consacra pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.
Cum?! Mă durea capul? Ah, dar m-am luat cu povestea și am uitat complet. Putem să o ștergem din catastif, nu-i așa?

'I'd give you everything I've got for a little peace of mind.'

Photo by Elliot George

Se dau următoarele: un geam deschis pe jumătate, o plăcintă cu dovleac, niște draperii albe, chestia asta pe repeat, o miercuri, cearșafuri verzi, o muscă enervantă, un prunc sătul de viață, câteva pene de curent. Se aruncă toate laolaltă, se întoarce lumea cu susul în jos, ca să se amestece bine, și se inversează stânga cu dreapta (asta doar așa, fără motiv). Se dă la cald, cât se poate de cald, pentru toată seara și se servește cu vin fiert cu scorțișoară.
Ce iese se va vedea a doua zi dimineață la ora 7:30.

What's up, rocket man?

Photo by Melody-Amy

Hai să stabilim o chestie, așa, de la bun început, ca să nu existe neînțelegeri dup-aia: sezonul de vin fiert a început și ați face bine să vă obișnuiți cu ideea. Tot așa cum nu poate exista vară fără Skittles, toamnă fără castane prăjite și primăvară fără... (ridichi?! bine, bă, ridichi să fie), nici o iarnă fără vin fiert n-are rost, fie ea și una ca asta, care năvălește la miezul nopții, își face copie după cheie și dup-aia se instalează în locul tău de pe canapea. Și nu-ți dă voie să ții geamul deschis, că-i frig afară. Păi și ce dacă? Și toamna-i frig. Și măcar plouă.
Tom mi-a zis odată ce să fac când mi-e prea frig și n-am cu ce să mă acopăr: să mă spăl pe față, cu apă rece neapărat. Ce-i drept, nu știu dacă metoda asta ar funcționa și într-un univers normal, dar noi suntem cât se poate de mulțumiți.
I'm blue, îmi recitau unghiile mele în cor, școlărește, de căteva zeci de ori pe zi. Eu nu le mai băgam în seamă, fiindcă tot ele îmi șopteau chestii neverosimil de înțelepte atunci când îmi permiteam și eu în sfârșit să adorm, cum ar fi că albastrul e una dintre cele mai mari iluzii ale omenirii, și eu le dădeam dreptate, gândindu-mă că dacă nici cerul și nici marea - lucrurile chintesențial albastre - nu-s albastre de fapt, păi atunci în cine să mai poți avea încredere?
Aia mică mânca brânzoaice cu stafide. N-am fost niciodată convinsă pe deplin dacă știu sau nu ce gust ar trebui să aibă de fapt, fiindcă nu m-am întâlnit decât cu din-alea de la patiserie. Și tocmai din miezul unei stafide izbucni: așa-i că trenurile merg pe bază de bucurie? Păi da, cu cât ți-e mai lehamite de viață, cu atât o să avansezi mai încet. Și când te simți bine, râzi și visezi, zboară ca gândul. Of, ce dreptate avea.
Și eu n-am mai zis nimic, am sorbit din cana mea neagră și am închis ochii, convinsă că drumul până pe Marte n-o să dureze așa de mult.