'No more songs about sleep and fire.'

Photo by Pablo Curto

Toată chestia pornea cumva de la insomniile de care sufeream amândoi. În ultima vreme, eu mă încăpățânam să dorm cu orice preț, ceea ce reușeam pentru vreun ceas, după trei-patru ore de zvârcoleală disperată, lapte călduț cu miere și spray-uri de pernă cu levănțică. El, mai înțelept, se resemnase și-și petrecea orele alea citind sau uitându-se la câte-un film. Cel puțin știam că e cineva pe care pot să-l sun și la 4 dimineața fără să risc să-l trezesc.

„Dude, am deja trei sute șaptezeci și opt de mii, patru sute cincizeci și cinci de oi în țarc. Mai are rost? Ce dracu' am făcut să merit asta? Tot ce vreau e să pot dormi și eu ca toți oamenii, cer prea mult de la viața asta?”
„Aoleu, cum de-ai reușit să numeri până acolo? De obicei te plictisești cel târziu la primele cinci sute.”
„Încerc și io, bă. Chiar încerc. Tu ce faci?”
„Mă uit la Ikiru.”
„Pentru a câta oară?”
„Nu știu, probabil a cincea sau a șasea. Devine din ce în ce mai fain.”
„Aha. Mno, hai că încerc din nou să adorm, vorba aia, a optzeci și șaptea oară-i cu noroc. Noapte bună.”
„Somn ușor.”
„Ah, du-te naibii cu glumele tale.”

Și tot așa. Eu aproape că plângeam de nervi, fiindcă-mi imaginam cum toată planeta dormea liniștită, visa unicorni diafani zburdând pe câmpii de diamant și se trezea proaspătă ca un ghiocel, în timp ce eu urma să mă trezesc înjurând și dându-mă cu capul de toți pereții, după care să pic cu capul pe bancă în mijlocul cursului meu preferat. El devenea treptat o adevărată enciclopedie ambulantă în materie de cinema japonez, după care se trezea, înjura, își făcea o cafea de-i stătea păru-n sus toată ziua, până când adormea în cele din urmă, cu capul pe masă în cine-știe-ce birt. Și iar de la capăt, cu mici inversări de personaj, pentru spargerea rutinei.

Într-o noapte, mi-am adus aminte de-o vorbă de-a lui de pe vremuri. La un moment dat, era convins că, dacă cineva se gândește foarte intens la altcineva, ăsta n-o să poată dormi sub nicio formă. Și viceversa. Cum mă plângeam c-am adormit greu într-o noapte, surâdea vinovat, de parcă și-ar fi asumat vina pe deplin. Venea cu ochii roșii și cearcăne adânci și-mi zâmbea fericit, ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de alte asigurări din partea mea. La vremea aia, nu-l luasem niciodată în serios, fiindcă aproape că dormeam și eu ca toți oamenii normali și nu-mi dădeam seama de amenințarea ce s-ar fi putut ascunde în spatele teoriei lui siropos de drăguțe.

Ha ha, foarte amuzant, îmi zic și-l sun. Răspunde mai greu, dar insist, fiindcă mă gândesc că are probabil căștile pe urechi și n-aude telefonul.
„Da.”
„Uite ce-i, apreciez că te gândești la mine, foarte frumos din partea ta, într-adevăr, da' acum chiar aș vrea să dorm. Tre' să mă trezesc la șase jumate.”
„Ce? Scuze, mai zi o dată, n-am auzit, încă-s buimac de somn.”
„Dormeai?”
„Da, am adormit pe la vreo zece aseară, cred. Ce ziceai?”
„Nimic, am dat peste-o chestie pe net, nimic important.”
„Cum nu, tre' să fie ceva, dac-ai sunat la ora asta.”
„Nimic, cică vine Shugo Tokumaru la București, probabil îi doar un zvon sadic, oricum. Noapte bună.”
„Și ție. Vedem mâine ce și cum.”

Eh, mă credeți sau nu, după ce-am râs un pic, am adormit aproape instantaneu, și m-am trezit atât de bine dispusă, că abia m-am recunoscut în oglindă. Ce ți-e și cu teoriile astea.

'Sittin' on top of the world.'

Photo by Cahilus

O fi primăvara de vină, habar n-am, dar mă izbeşte de peste tot sentimentul ăla că mai e încă speranţă pentru lumea asta. Doar la colţ se vinde vată pe băţ la un leu, se joacă Ionesco peste tot, în cinematografe rulează Gilliam, Burton şi Jeunet, apusurile-s din nou fantastice până şi văzute de la fereastră, şi aşa mai departe, de parc-aș fi nimerit în regatul lui Oz. Plănuiam să vă trântesc iar în cap o aiureală cinică şi nihilistă, dar nu mai îndrăznesc, dacă se supără Dylan şi nu mai vine? Retrag şi acritura aia de mai jos, promit să mă abțin de la orice pornire de genul ăsta (măcar azi, na), hai să fluierăm cu toții un cântecel și să țopăim pe câmpii printre lalele sau io știu ce mai fac oamenii când sunt fericiți și e primăvară și toate alea.

De fapt, pe mine mă scuzaţi, mă duc să-mi vând sufletul ca să fac rost de bani pentru bilet.

'Vreau să simt Praga.'

Photo by Meppol

Ah, cum să-ți spun asta într-un fel în care să nu râzi... Ideea e că tu chiar contezi pentru mine, fie că vrei sau nu să accepți asta. Ești importantă, într-un fel, poți să faci mișto cât vrei, da' ideea e că mie nu mi-e chiar egal.
Of, ne scuzați. Are Sindromul Tourette, săracul. Nu-și poate controla vorbele. Spune tot felul de tâmpenii fără să le gândească. Aveți răbdare, vă rog.
Da' ești atât de toantă. Nu glumesc nicio secundă. Vreau să fii aici. Vreau să fii acolo. Vreau un infinit de lucruri și toate te includ.
Vai, îmi pare atât de rău. Credeam că asta va fi o seară perfect normală, contam foarte mult pe asta, de fapt. Să fie totul cât se poate de normal și logic. Problema nu e la mine, bineînțeles, dar oricum, nu asta contează. Sindromul Tourette poate afecta pe oricine, fără nicio avertizare. E genul ăla de chestie care te lovește pe neașteptate, fără să-ți dai seama, oricâte măsuri de prevenire ai avea impresia că ai luat.
E problema mea, recunosc, da, ideea e că îmi pasă mai mult decât îmi imaginam până acum și că depinde doar de tine în ce direcție o să se ducă toată afacerea asta.
Mă scuzați, nu-l luați în seamă. E un sindrom ciudat și e destul de greu să-l controlezi. La un moment dat aveam chiar impresia că m-am molipsit și eu, într-atât de subtil lucrează. Dar nu. Puteți avea deplină încredere în mine. Eu sunt complet capabilă să controlez această stare auto-indusă, dacă vreți, nu există posibilitatea să fiu afectată în vreun fel de vreun mesaj pe care sistemul în care ne încredem cu toții de atâta timp - și a cărui computerizare totală a fost încheiată încă din data de 17 februarie 2009 - l-a înregistrat în felul acesta. E vorba de sindromul lui Tourette, catalogarea a fost finalizată la aceeași dată, câteva ore mai târziu. Sunt pe deplin convinsă de eficacitatea totală a sistemului, la fel ca și Dumneavoastră, de altfel. Nu vă îngrijorați, în epoca noastră este posibilă integrarea totală a individului suferind în societate, cu ajutorul medicației și tratamentului adecvat.
Îmi pasă de tine, oricât ai tot susține că ești o javră insensibilă. Nu-s chiar așa de ușor de speriat. Sunt aici. Vreau să simt Praga, cu tine...
Vai, îmi pare teribil de rău, în mod normal simptomele clasice - atât de ușor identificabile - ar fi trebuit să înceteze demult. De fapt, sistemul brevetat de noi ne oferea garanția absolută că totul va reveni la normal în cel mai scurt timp. Ne cerem scuze, a intervenit o eroare de sistem. Vom reveni cât mai curând, odată ce va fi elaborată legea sub care toate principiile vor fi rezolvate și toate conștiințele vor fi împăcate. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm să petreceți o seară cât mai plăcută. La revedere.

'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.

Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll

Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.

'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.