'The one that got away.'

Photo by Eyal Darshan

Dragii moșului, ai babei și ai odraslei lor androgine,

Știți că în mod normal nu prea mă interesează pe mine soarta voastră, după cum nici pe voi nu vă preocupă a mea - mi se pare corect.
Dar ziua de azi marchează un nou punct de cotitură în istoria omenirii, și nu putem să nu sărbătorim, cu vin fiert, Bloody Mary și toate cele - orice în afară de șampanie, adică. Să sărbătorim ce? Păi, locșorul ăsta de care dau eu cu capul din când în când, în diferite grade de ebrietate, tocmai (sau mai precis azi-noapte, la ora 1 și 31 de minute, după cum șade scris în cronică, verde pe bej) a trecut în cel de-al treilea an de existență. (Ha! Nici nu mi-a dat prin cap vreodată c-o să țină atâta vreme o chestie pe care am pornit-o în cine-știe-ce moment de slăbiciune, doar am abandonat eu la viața mea inițiative mult mai demne de laudă. Ei, și uite că nici vorbă să-mi pară rău, nici măcar așa, de formă... Ok, ok, am înțeles, păstrează speech-ul pentru când o să chiar realizezi ceva.)
Și acum că a trecut și asta, haideți să ne ignorăm mai departe unii pe alții, și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu drag.

P.S. Dacă o să mai am vreodată un câine, o să-l cheme Covrig.

'Please take your little sister to the bathroom, Mister Superman.'

Photo by Jonas Kiste

Eu una îmi amintesc toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.
Da, o țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a stricat, în ce parte a căpățânii se instalase și așa mai departe.
În total, trei sute cinci - cu tot cu asta de acum - în nouăsprezece ani, unsprezece luni și unsprezece zile. Nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la douăzeci și trei de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul funcționează aproape perfect chiar și acum, când am și eu o vârstă, totuși. Trei sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat urâte, majoritatea s-au mulțumit să-mi zgândărească un pic nervii, să nu cumva să-i uit de tot.
Adică trei sute cinci adevărate, plus încă cinci pe care am fost nevoită să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să cerșească tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare scuzabil să folosești pretexte de genul ăsta pentru a te sustrage de la vreo obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat chiar și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă cam una la patru ani.
Hm, mai bine să explic, să nu vă faceți cumva o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam șapte ani și jumătate. Pe vremea aceea îmi plăceau la nebunie bomboanele Mentosan. Tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam prin casă după unul nou. (Cum eram atât de obsedată, și le mai și sfărâmam în dinți, ai mei luaseră măsuri, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef.) M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Până când am dat de un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau fabuloasele tablete. Aha, deci aici le ascunde! am triumfat eu și-am înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă spre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.
Ei, dar la ușă m-am ciocnit de fratele meu mai mare, care a observat imediat că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa ce ar fi urmat dacă afla mama, mi-a venit instantaneu ideea salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi dăduse cele trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineață.
Lui nu i s-a părut nimic suspect, și așa am inventat eu prima migrenă din viața mea. (Iar pastilele alea nici nu se puteau compara cu mentosanele mele, erau mult prea tari și amare.)

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. O prietenă își julise un genunchi cu o zi în urmă, și se plângea tot timpul de dureri insuportabile. Ca s-o împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura ei, am pretins că mă doare capul, și încă foarte tare.
Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat de genunchi, și ne-am văzut de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam zece ani și voiam să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva lucruri, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, nu-și putea explica de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propuse un concurs, cu un juriu capabil să-l aleagă pe cel mai bun. Mi-am dat seama că n-ar fi fost frumos din partea mea să-l umilesc în felul ăsta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o durere cumplită de cap și am tulit-o acasă.
El și-a pansat orgoliul, decretând că am fugit ca o lașă de înfrângerea pe care urma să o sufăr inevitabil, iar eu nu m-am mai simțit vinovată când, câteva zile mai târziu, le-am arătat tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești faze ale vieții mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai - vai, Doamne! - ieșisem (de bună voie și nesilită de nimeni, dar nu importă) dintr-o poveste pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să sparg totul în cale și să urlu ca o nebună, să mă smiorcăi și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 45 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, arboram cele mai largi zâmbete și râdeam cu mai multă poftă ca întotdeauna.
Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare de azi-dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt. (Exact pe sistemul ăsta am trecut și de cealaltă chestiune.)

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu treaba asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap - cele adevărate - cu altă ocazie. Acum mă voi consacra pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.
Cum?! Mă durea capul? Ah, dar m-am luat cu povestea și am uitat complet. Putem să o ștergem din catastif, nu-i așa?

'I'd give you everything I've got for a little peace of mind.'

Photo by Elliot George

Se dau următoarele: un geam deschis pe jumătate, o plăcintă cu dovleac, niște draperii albe, chestia asta pe repeat, o miercuri, cearșafuri verzi, o muscă enervantă, un prunc sătul de viață, câteva pene de curent. Se aruncă toate laolaltă, se întoarce lumea cu susul în jos, ca să se amestece bine, și se inversează stânga cu dreapta (asta doar așa, fără motiv). Se dă la cald, cât se poate de cald, pentru toată seara și se servește cu vin fiert cu scorțișoară.
Ce iese se va vedea a doua zi dimineață la ora 7:30.

What's up, rocket man?

Photo by Melody-Amy

Hai să stabilim o chestie, așa, de la bun început, ca să nu existe neînțelegeri dup-aia: sezonul de vin fiert a început și ați face bine să vă obișnuiți cu ideea. Tot așa cum nu poate exista vară fără Skittles, toamnă fără castane prăjite și primăvară fără... (ridichi?! bine, bă, ridichi să fie), nici o iarnă fără vin fiert n-are rost, fie ea și una ca asta, care năvălește la miezul nopții, își face copie după cheie și dup-aia se instalează în locul tău de pe canapea. Și nu-ți dă voie să ții geamul deschis, că-i frig afară. Păi și ce dacă? Și toamna-i frig. Și măcar plouă.
Tom mi-a zis odată ce să fac când mi-e prea frig și n-am cu ce să mă acopăr: să mă spăl pe față, cu apă rece neapărat. Ce-i drept, nu știu dacă metoda asta ar funcționa și într-un univers normal, dar noi suntem cât se poate de mulțumiți.
I'm blue, îmi recitau unghiile mele în cor, școlărește, de căteva zeci de ori pe zi. Eu nu le mai băgam în seamă, fiindcă tot ele îmi șopteau chestii neverosimil de înțelepte atunci când îmi permiteam și eu în sfârșit să adorm, cum ar fi că albastrul e una dintre cele mai mari iluzii ale omenirii, și eu le dădeam dreptate, gândindu-mă că dacă nici cerul și nici marea - lucrurile chintesențial albastre - nu-s albastre de fapt, păi atunci în cine să mai poți avea încredere?
Aia mică mânca brânzoaice cu stafide. N-am fost niciodată convinsă pe deplin dacă știu sau nu ce gust ar trebui să aibă de fapt, fiindcă nu m-am întâlnit decât cu din-alea de la patiserie. Și tocmai din miezul unei stafide izbucni: așa-i că trenurile merg pe bază de bucurie? Păi da, cu cât ți-e mai lehamite de viață, cu atât o să avansezi mai încet. Și când te simți bine, râzi și visezi, zboară ca gândul. Of, ce dreptate avea.
Și eu n-am mai zis nimic, am sorbit din cana mea neagră și am închis ochii, convinsă că drumul până pe Marte n-o să dureze așa de mult.

Pe de altă parte, oile negre mănâncă mai puțin decât cele albe.

Photo by Vasilis Lotsios

S-a trezit într-o zi cu gândul că de fapt el nu exista. Că lumea aia pe care o vedea în fiecare zi nu exista nici ea. Că tot în jurul lui era decorul în care-și regiza visele un uriaș. Nici măcar un uriaș adevărat, un pui de uriaș. Știa cum îl cheamă, Aran.
Aran se îmbăta des în ultima vreme fiindcă vara era pe sfârșite și zilele se scurtau. Lui Aran îi era frică de întuneric, deci dormea din ce în ce mai mult. Așa că și visa din ce în ce mai mult și mai urât.
El, nenea ăsta de care vă zic, avea senzația că dintr-o dată i se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată, adică toate la un loc. Care ciudate rău, care ciudate bine. Fără să le poată găsi vreo explicație logică. Ar fi dat vina pe ghinion, ar fi zis că-i chestie de noroc, de soartă, de așa-i viața, dar nu credea în niciuna dintre astea. Și-atunci l-a descoperit pe Aran.
Aran nu știa de asta. Își vedea mai departe de treburi. Își înnoia proviziile de gin în fiecare joi, și niciodată nu-i ajungeau până săptămâna următoare. Își căptușise geamurile cu hârtie neagră, ca să nu râdă ceilalți că doarme cu lumina aprinsă. Nu-și dădea seama că din cauza asta era întuneric și ziua, și dormea tot timpul, să nu trebuiască să înfrunte bezna.
El nu știa ce-i mai trist, că nu există decât în visele unui personaj ce nu există decât în visele altora, sau că până și personajul ăsta nu-l visa decât atunci când era beat. În orice caz, îl ura pe Aran, fiindcă el era de vină pentru tot.
Aran habar n-avea de toate frustrările lui. Lui Aran nu-i păsa de frustrările nimănui, de fapt. Îi făcea destule probleme propria lui frică de întuneric, de care începea să-i fie jenă. Creștea, ce naiba. Era aproape un uriaș. Cum să ai pretenția să te respecte toată lumea, ca pe un uriaș înfiorător și nemilos ce te afli, când ți-e frică de întuneric? Ar fi destul să stingă becul și dintr-o dată ai începe să te smiorcăi.
El înțelegea, la o adică. Trecuse și el prin anumite momente. E drept că acum nu mai știa dacă se-ntâmplaseră de-adevăratelea sau erau rezultatul vreunei mahmureli de-a lui Aran. Dar în fine, trecuse pe-acolo, totul îi păruse al naibii de real. De-asta îl înțelegea până la un anumit punct, simpatizase cu el chiar. Dar acum se cam săturase. Hotărî să-l forțeze pe Aran să se maturizeze.
Aran s-a trezit într-o dimineață, mahmur ca de obicei. Becul se arsese și asta îi crea o senzație de nesiguranță, totuși parcă nu chiar ca pe vremuri. A desfăcut un colț al hârtiei de pe geam. Atâtea stele nu văzuse niciodată în oraș. A stat, s-a holbat la întuneric până a răsărit soarele și s-a maturizat, oh da, a crescut într-o zi cât alții într-o mie, i-au rămas toate hainele mici și a trebuit să-și cumpere altele, așa că n-a mai avut bani de gin.
Fiindcă Aran nu visa niciodată fără să se îmbete, el n-a mai apucat să afle că avusese dreptate și că nu exista de fapt. Ceea ce a fost probabil spre binele lui, fiindcă s-ar fi îmbătat și el, iar lui Aran ar fi început să i se întâmple chestii ciudate. Și Aran nici măcar nu știa cum îl cheamă, ceea ce ar fi creat o groază de încurcături cu privire la cine pe cine visa.
Așa că până la urmă a fost mai bine așa.

Concentrează-te. Concentrează-te. Concentrează-te.

Photo by Ozgur Cakir

Atunci au zis că asta e o zi magică. Cum ar veni, nouă-a-noua-două-mii-nouă. Poate nu chiar magică de tot, dar destul de magică, așa. Și stați, să vedeți ce urmează să se-ntâmple în ziua asta atââât de magică ...
Da' cât e atât? E mult? Puțin? Of, să mă lămurească și pe mine cineva! Taci acolo, mă, că urmează să se-ntâmple ceva important, crezi că de-ntrebările tale ne arde nouă? Ce-ce-ce? Iar tu? Taci și-ascultă.
Mulțumesc. Așadar, ce ar trebui să se întâmple pentru ca o zi destul de magică să se transforme într-una cu adevărat magică? Iată o întrebare cu adevărat fundamentală. Un nene pe care-l chema Franz Kafka (și să nu vă prind că râdeți de numele lui!) zicea la un moment dat: 

"Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nu asculta, doar așteaptă. Nu aștepta, rămâi tăcut și singur. Lumea ți se va revela, își va scoate masca: nu poate altfel, în chinuri se va răsuci înaintea ta."

Da' pe cuvântu' meu că nu pricep. Păi de ce să chinui lumea? Nu mai bine să te porți frumos cu ea? Ce, ea nu e om? Nu bă, chiar n-ai înțeles nimic. Păi, cum să fie lumea om? E muiere toată ziua: o lume-două lumi. Las-o să se chinuie, a naibii, că merită. Ce, noi nu ne chinuim?
Dragilor, haideți să trecem mai departe. Să vă spun ce zicea un alt prieten de-al meu, Boris Vian pe numele lui: 

"Buticurile florăreselor n-au niciodată jaluzele de fier. Nimeni nu încearcă să fure flori." 

Da, mă, ăsta chiar are dreptate, să știi. Eh, poate pe vremea lui, c-acuma toate florăriile au termopane. Și ce contează, bă? Ai pomenit tu pe careva să fure flori? Da' care-i faza, tu, care le știi pe toate? O să se-ntâmple ceva sau ba?
Stați să vă spun ce zicea un tip, Douglas Adams: 

"Orice se petrece, se petrece.
Orice chestie care, petrecându-se, provoacă petrecerea altei chestii, provoacă petrecerea altei chestii." 

Și tot ăla, Boris, cu cuvintele lui:

"J'ai mal à ma rapière
Mais j' le dirai jamais
J'ai mal à mon bédane
Mais j'le dirai jamais
J'ai mal à mes cardans
J'ai mal à mes graisseurs
J'ai mal à ma badiole
J'ai mal à ma sacoche
Mais j' le dirai jamais, là
Mais j' le dirai jamais."

Așadar, sper că v-am lămurit cam cât de magică e ziua asta.

'You can get killed by friendly fire.'

Photo by Pakpao

săracul Boris a și uitat deja cum mă cheamă
cartea de care vorbisem nu s-a mișcat de-atunci
de sub patul pe care stăteam când i-am citit din ea
nu îmi mai pot permite să-mi fie somn
așa că pur și simplu nu mi-e
"ritmul e totul în viață", a zis el
și eu am dat din cap în ritmul vocii lui
hai să mergem să bem ceva, a continuat
iar eu am cerut doar tonic, fără gin
pur și simplu nu-mi puteam permite
să dorm prea mult a doua zi
mă ustură arătătorul stâng
ca și cum aș fi atins ceva prea cald
dar știu prea bine că n-am
of, ce chestii misterioase se întâmplă pe lumea asta
păcat că nu mai știi cum mă cheamă
aș fi putut să-ți cânt blues-uri
și să te trag de păr dimineața ca să te trezești
să mă duc să cumpăr cireșe de la piață
și să le împart cu tine și degetele tale interminabile
și câte n-aș mai fi putut să fac
dacă tu măcar ai fi știut cum mă cheamă
e o chestiune foarte importantă
fiindcă, vezi bine
nici eu nu mai știu