De ce trosnește casa la cinci după-masa.

Photo by Liobambi

Știu că sună stupid și c-aș fi mult mai credibilă dac-aș da nemăsurata-mi lene drept vinovată pentru că n-am mai dat pe-aici de-atâta timp, dar adevărul e următorul: De la o vreme - în fiecare zi - la cinci după-masa, casa trosnește din toate încheieturile. O secundă, cât ai zice ceai, atât durează totul, dar la-nceput m-a băgat în toți sperieții. Abia alaltăieri a catadicsit să-mi explice că face tot tărăboiul ăsta doar fiindc-a îmbătrânit și ea și doftorul care tot vine s-o vadă - și pe care presupun că-l cheamă Dr. House - i-a ordonat să se-ntoarcă de pe-o parte pe cealaltă măcar o dată pe zi. (Bine, bă, nu puteai și tu să zici mai devreme?) În fine, dup-aia ne-am împrietenit, și chiar am pus-o să promită că o să fie mai atentă și n-o să mă mai umple de vânătăi de sus până jos (Dacă nu lași măcar un pic de spațiu între ele nici măcar nu se vede că-s vânătăi, ce naiba, eu trebuie să te învăț? - așa i-a zis arătarea complet violetă în care mă transformase). Și uite-așa acum mă văd nevoită să mă strecor tot timpul printre capcanele pe care mi le-ntinde doar ca s-o bag un pic în seamă. Ce perdele fluturând pe întuneric, uși care scârțâie când când ești singur acasă ori furnici pe pervazul geamului de la bucătărie? Astea-s joacă de copii, vă spun eu. Să vedeți cum își dă săraca toată silința, cu sunete din felicitările alea muzicale chinezești (mă tare minunez pe unde-o mai fi găsit așa ceva), cu rafturi care pocnesc exact la mijloc, să stea cărțile aranjate în V, că-i mai frumos - ca să nu mai zic de înmulțirea alarmantă a găurilor negre din zonă și de multe alte isprăvi, să-ți vină să-ți iei lumea în cap, nu altceva. Iar eu, hotărând că așa nu se mai poate, n-am găsit altă metodă prin care să-i bag mințile-n cap decât s-o fac de râs pe-aici și prin toată lumea largă. Acum, să vedem dac-o să funcționeze - degetele încrucișate, vă rog. Că, dacă nu merge planul, urmează o serie lungă de trufandale cum e asta (o ciornă de luna trecută):

Din cauza asta, pe câmpurile de zacuscă nu mai creștea nimic. Mii de borcane zăceau prin șanțuri, pline de praf și fără capace, de când rămăseseră fără rafturi și trebuiseră să le vândă. Apăruseră niște molii perfide, ce promiteau c-or să readucă totul la normal, dar în realitate nu făceau altceva decât să intre-n ochii oamenilor și să-și scuture acolo puful de pe aripi. Așa că ei nu mai vedeau dezastrul din cămări, și-ncetul cu încetul năpasta s-a răspândit pe toate rafturile, nu numai prin zacuște. Dar moliile își făceau treaba, și nimeni nu observa vreo neregulă. Trecu vara, trecu și toamna și nimic. Nici nu mai rămăsese urmă de gogoșari îmbălsămați cu sucuri acrișoare, nuci negre și zbârcite învelite bine în sirop caramelizat, vișine adormite în compoturi îmbujorate, nici măcar must de roșii încuiat în sticle lunguiețe, nimic! Ce să mai zic de jeleul verzui din muguri de mentă, de care nu-și mai amintea nici măcar un singur om în toată țara? Situația era gravă, într-adevăr.

Degetele încrucișate, vă rog.
Situația este gravă.
Într-adevăr.

'Gone with the gin.'

Cred c-am murit.
Adică nu-s chiar sigură, da' am așa, o bănuială.
Dacă am dreptate, problema cea mai mare e că încă nu s-a prezentat nimeni să-mi dea foc. Și chiar nu vreau să putrezesc și să se-nfrupte tot felul de viețuitoare din stârvul meu.
Sau poate doar dorm. În cazul ăsta, visez chestii cam tâmpite (cum ar fi c-o să vină din nou Le Canadien Errant, la toamnă, cu José González cu tot - da, bine, râdeți, n-are voie omul nici în vis să fie fericit!)
Habar n-am cum stă treaba, dar plănuiesc să aflu cât de curând. Poate chiar luna asta, până când nu încep să-mi pierd diverse părți componente.

Hm, și parcă nici nu sună așa de rău să fii fantomă.

Pasul unu: Notează absolut tot, nu se știe când o să-ți folosească.

Photo by JohnnySix

Tocmai ați fost anunțată drept fericita câștigătoare a Premiului Pentru Cel Mai Tont Om Din Lume, felicitări!
Eh, mulțumesc.
Cum v-ați simțit când v-ați auzit numele strigat în fața a mii de oameni care ar fi dat orice să se afle în locul dumneavoastră în acel moment magic?
Hm. Nu știu din ce surse ați aflat dumneavoastră așa ceva. La ceremonie au fost prezenți doar șapte locuitori ai planetei HD 209458d care își petrec vacanța de iarnă pe Pământ și doi greieri cu urechi, toți prieteni apropiați de-ai mei.
Era doar o întrebare-standard, pe care le-o punem exact în aceeași formă tuturor personalităților pe care le intervievăm, pornind de la ideea că nimeni nu va admite că nu există cel puțin 2340 de persoane care să îl (sau o) idolatrizeze. Dar se vede că dumneavoastră meritați pe deplin premiul care tocmai v-a fost acordat. Și totuși, care sunt motivele pentru care afișați în continuare acest exclusivism de-a dreptul ofensator, în ciuda incidentelor de anul trecut?
Ce incidente, domnule?
Știm din surse sigure că a fost vorba de o adevărată revoltă, oricât de tare ar fi încercat autoritățile să mușamalizeze situația. Se pare că cel puțin două străzi - dacă nu chiar întregul cartier - au fost indignate de luminițele ce pâlpâiau neîncetat în grădina dumneavoastră, chiar și la ore indecent de mici, de cele două albume ale lui José González pe care le-ați ascultat încontinuu timp de treisprezece zile și mai ales...
Of, dacă nu m-aș fi chinuit atâta să pun mâna pe trofeul ăsta, aproape că vi l-aș fi oferit dumneavoastră, pentru că în mod sigur îl meritați mai mult decât mine.
Vai, ce onoare! Ați auzit, dragi ascultători din întreaga lume, sunteți martori la un moment istoric, însăși...
Mi-e somn. Uitați, ăsta e premiul. L-ați câștigat pe drept. E al dumneavoastră.
Dar e... un pachet de müsli cu alune!
Da, și-am bătut jumătate de oraș ca să găsesc așa ceva. Sper să-l apreciați cum se cuvine.
Vreți să spuneți că...
Da, premiul ăsta eu mi l-am acordat singură. Noapte bună.

Și l-au întâmpinat cu tot respectul cuvenit.

Photo by D-e-x-x-a

Uite băi, mi s-a-ntâmplat ieri nemaipomenitul, nemaivăzutul, nemaiauzitul, neînchipuitul, neîntâmplabilul, într-un cuvânt. Și anume: eu - EU, da? - am pierdut un tren, ieri-dimineață. Cum de-a fost posibil așa ceva nu mi-am dat seama nici acum, dat fiind faptul că am pornit de-acasă cu vreo douăzeci (20!) de minute înainte de plecarea trenului. Bine, pe vreo șase dintre ele le-am petrecut în fața blocului, așteptând taxiul, care mă aștepta și el - în spatele blocului, bineînțeles. Au mai fost și vreo două semafoare pe roșu, și-o coadă mică la un pod, dar asta nu-i o scuză, nici pe departe. Băi, eu n-am pierdut niciodată un tren, tu înțelegi? Absolut niciodată! Chiar dacă ajungeam în gară cu zece minute după ce trenul ar fi trebuit să plece, se nimerea întotdeauna să aibă întârziere. Întotdeauna părea să mă aștepte pe mine, în mod special, dar totodată de la sine înțeles. Nimeni nu m-a lăsat vreodată în urmă, oricât de tare întindeam sfoara.
Și-ți dai seama prin ce șoc am trecut ieri, când am văzut nenorocitul ăla de tren ștergând-o din fața mea taman în secunda când se-mplinea cifra de pe panou, uite-așa, ca să-mi facă în ciudă. Clar, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit în momentul ăla. Am ieșit val-vârtej din gară, fiindcă nu mai puteam respira aerul ăla ce parcă îmi râdea în nas, nu puteam suporta să dau ochii cu toți oamenii care fuseseră de față la înfrângerea aia penibilă, și m-am oprit abia în fața semaforului. Cred că s-au schimbat de vreo patru ori culorile până mi-am dat seama că-i verde și-am traversat. Atunci mi-am dat seama că primul semn apăruse deja, dar nu-l băgasem eu în seamă: vineri am ajuns prea târziu, așa că nu mai era loc și-am stat în picioare (vorba vine, fiindcă de fapt am stat turcește într-un colț) vreo trei ore, până s-a mai eliberat trenul. O chestie destul de jenantă pentru cineva ca mine, care pretindea că are toate Căile Ferate la degetul mic. Încă în stare de șoc, m-am târât până la Pogo, cocoșată sub rucsacul care avea toate lucrurile grele deasupra, bineînțeles. M-am urcat într-un autobuz, era să uit să cobor și-atunci m-a pocnit direct în breton: băi, lumea nu se mai învârtea după cum aveam eu chef! La o adică, era inevitabil să se ajungă la asta la un moment dat, amețise și ea de la atâtea Înainte! Înapoi! Culcat! Mișcă-ce-mai-aștepți?! Stânga! Dreapta! Stânga! Șapte-flotări-dă-i-drumu'! Dreapta! Dreapta! Dreapta! Dreapta-am-zis-bă-ești-surdă?. Da' chiar nu mă așteptam să se întâmple atât de devreme.
Păi, și ce era să fac acum? Să încep să mă învârt și eu odată cu lumea, pe ritmuri dictate de cine-știe-ce entități autoînvestite în funcții supreme, cum fac toți ceilalți fără să crâcnească? Dar asta mi-ar distruge complet orgoliul, care și așa e destul de vulnerabil în ultima vreme. Să continuu să mă pretind specială, chiar după ce însăși temelia naturii mele divine s-a prăbușit atât de spectaculos și fără urmă de echivoc? Dar asta n-ar putea să funcționeze decât dacă m-aș tunde zero și m-aș muta în Alaska, unde aș încerca să învăț limba recent decedată a tribului Eyak. Să fug de-acasă? Dar asta am făcut-o deja, cu deplinul consimțământ al ambilor mei părinți, bineînțeles. Nu, nu-mi trece prin cap să mă mărit - ca să facă totuși cineva toate lucrurile alea pe care ar trebui să le fac eu și nici să mă sinucid, deși asta ar presupune să nu mai fie nevoie să-mi iau vreodată o responsabilitate cât de mică.

Ei, și atunci?

Ete na, doar nu credeai că am găsit Răspunsul, așa, dintr-o dată, că s-or fi năpustit asupra mea toate Revelațiile din lume doar fiindc-am pierdut un tren și s-a nimerit să-ți povestesc și ție. Habar n-am ce-o să fac mai departe, cum n-am avut vreun pic de habar nici până acum. O să-mi văd de treabă - și o să mă prefac că toată Treaba asta are măcar așa, un strop de importanță - și o să învăț să merg pe bicicletă (deși n-o să-mi folosească la nimic când o să vreau s-ajung mai departe de dealul de vizavi). Și - mii de fulgere! - tipa din camera de deasupra tocmai a scos un răcnet, și încă unul cumplit de-a dreptul, în semn că mă aprobă, desigur. Iar eu nici n-am nevoie de mai mult.

P.S. Am înțeles că respectiva face chestia asta destul de des, probabil visează urât sau o vizitează și pe ea monstruleții cu păr verde.

Habar n-ai, îți spun eu.

Photo by Amendoins

Nici ea n-avea habar cum ajunsese în Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Acum se afla acolo de suficientă vreme încât să nu-și mai poată aminti când se petrecuse ultima oară ceva, oricât de important sau neînsemnat ar fi fost. Nici nu-și dăduse seama. Stătea și-și contempla unghiile pictate în maro, într-o încercare debilă de a se resemna. Știa că odată intrată acolo, nu mai are cum să evadeze. Vedea peste tot în jurul ei zidurile cenușii peste care sărise cu atâta ușurință la sosire. Îi păreau uriașe, ciclopice. Porți nu existau și nici paznicii nu și-ar fi avut rostul, doar toată lumea știe că nu există ieșire din Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Dar totuși, ei erau acolo, cocoțați în vârful zidurilor, la kilometri distanță unul de celălalt, reci și impasibili la toate lucrurile din jurul lor, tocmai fiindcă știau că nu exista nicio șansă să se petreacă ceva.
Nici ei nu-i păsa prea tare de ceea ce o înconjura. Se mai ducea până la alimentara de la colț unde, ca de obicei, n-aveau iaurt cu dulceață de nuci verzi, cumpăra portocale și apă plată, iar când ajungea acasă descoperea că erau aproape goale pe dinăuntru, și portocalele și sticla de apă. Portocalele se usucă aproape instantaneu în secunda în care intră în contact cu aerul înghețat al Țării În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Totuși, pe dinafară rămân la fel de apetisante, și se găsesc destui naivi care să spere că de data asta o să fie altfel și c-or să găsească măcar o felie de miez într-o portocală, să-și aducă și ei aminte ce gust are. De fapt, portocalele sunt printre cele mai însemnate mărfuri pe care le importă Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Și asta e destul de urât din partea comercianților, din moment ce presupune să omoare o grămadă de portocale doar fiindcă se găsesc destui proști care să le cumpere, deși știu foarte bine c-or să fie dezamăgiți din nou. Dar oricum, Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic n-a fost niciodată prea populară (și poate chestia asta are ceva de-a face cu faptul că nu trimite turiști în nicio altă țară, ceea ce e considerat drept snobism de către cei mai mulți).
Bineînțeles că mai auzise ea vorbindu-se de Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic, dar o considerase o legendă, o poveste inventată ca să sperie copiii ce nu vor să se implice în activități extrașcolare. Ce-i drept, nici ea nu participase la vreuna dintre ele, dar desigur că asta nu are legătură cu nimic.
Cu fiecare zi ce trecea - și trecuseră o grămadă probabil - spațiul dintre ziduri devenea tot mai mic. Deja fuseseră înghițiți toți oamenii, chiar și magazinul de la colț, cu tot cu portocale. Înainte nici nu-l putea cuprinde cu ochii în întregime, acum abia mai avea loc să-și întindă gleznele. Apoi fu nevoită să stea în picioare tot timpul, după care nu mai avu loc nici măcar să-și îndoaie coatele.
Acum stătea în poziție de drepți, cu brațele strâns lipite de corp, în așa fel încât să nu fie nevoită să atingă peretele din marmură cenușie, rece și jilavă ca o broască râioasă ce nu plănuiește defel să se transforme în prinț. Pe zid rămăseseră doar doi paznici, față în față. Ceilalți intraseră parcă în zid, pe măsură ce acesta se micșora.
Ea își contempla unghiile, așteptând să fie strivită de cei patru pereți și să aibă conștiința că se petrece ceva, chiar dacă ăsta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi întâmplat. Dar nu. Pereții înaintau vizibil către ea, dar nu o atingeau, nici vorbă să o zdrobească. Pur și simplu se îndreptau spre ea, iar ea era conștientă de asta.
Într-o ultimă sforțare, își mută privirea către cer. Înnorat, cenușiu, urât. La naiba, își zise ea. Ultima dată când văd chestia asta căreia îi zicem cer și uite cu ce porcărie mă aleg.
Dar stai, parcă nu e chiar cenușiul ăla obișnuit, ci mai degrabă... Doar nu cumva?!
Și da, atunci începu să ningă. Zidurile cenușii se topiră instantaneu, iar cei doi paznici începură să se fugărească prin stratul pufos pe care până nu demult îl priviseră disprețuitori de la înălțimea postului lor. Ea se întinse în zăpadă și începu să râdă. Habar n-avea unde e sau ce o să facă mai departe, dar avea senzația clară că se întâmplă ceva la care ia parte și ea.

Iar Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic a continuat să existe în basmele pe care învățătoarele le spun copiilor care refuză să participe la activitățile extrașcolare.

Toată lumea la masă!

Photo source unknown

Spirala se trezi mahmură, ceea ce i se întâmpla foarte rar, doar își dezvoltase de-a lungul celor 785 de spire ce-i atestau vechimea o formidabilă rezistență la amețeală. Încercă să-și aducă aminte pe unde se învârtise, dar nu reuși să evoce altceva decât imaginea unor castronele roșii pline cu covrigei.
Covrigei? Dar nu se poate. Ți-ai jurat că n-o să mai umbli prin asemenea locuri, îi șopti acuzator conștiința, pe care o chema Ips.
N-am vrut, știi bine. Credeam c-o să fie un loc drăguț, c-o să bem un Bloody Mary, că totul va fi ca de obicei. Nu îmi imaginam c-o să se ajungă la așa ceva.
Tu îți dai seama în ce hal ai ajuns? Covrigei! urlă Ips direct în urechea ei dreaptă.
Lasă, n-o să se mai întâmple.
Bineînțeles, fără îndoială, de-si-gur că n-o să se mai întâmple, așa zici întotdeauna. Tu nu vezi în ce hal ți-ai dereglat spirele? Fiecare atârnă în alt unghi, nici tu nu cred c-ai mai fi în stare să-ți găsești centrul. Două săptămâni o să umbli numai în opturi. Covrigei! pufni Ips cu dispreț.
Gata, plec, c-am întârziat deja.
Nu stai să mănânci ceva?
Lasă că-mi iau doi covrigi cu susan de la colț.

Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.